Cuprins | Multimedia | Download | Bibliografie | Contact | Forum


Meniu

 

Holocaustul Meniu

 

Adolf Hitler

 


 

 

 

 

 

 

 

 


 


Auschwitz Birkenau

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Introducere

Holocaust – distrugerea aproape completã a evreilor din Europa de cãtre Germania nazistã si colaboratorii ei în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial (1939 – 1945). În cultura iudaicã, evreii se referã adesea la Holocaust folosind cuvântul "Shoah" (cuvânt de origine ebraicã însemnând „catastrofã” sau „distrugere totalã”). Ca etimologie, cuvântul holocaust derivã din grecescul holo (întreg) si caustos (ars) desemnând la origine o ofrandã în flãcãri sau un sacrificiu religios care este consumat în întregime de flãcãri.
Holocaustul a fost unul dintre cele mai îngrozitoare genociduri din istorie. Un alt genocid similar a fost cel al armenilor omorâti de turci sub conducerea lui Mustafa Kemal Ataturk, "pãrintele" Republicii Turcia. Cei care l-au sãvârsit au creat metodic mijloacele de a aduna si de a omorâ milioane de oameni. Holocaustul a determinat elaborarea legilor internationale împotriva încãlcãrii drepturilor omului.
Evreii nu au fost singurele victime ale nazistilor în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial. Nazistii au încarcerat si omorât si oameni care se împotriveau regimului lor pe motive ideologice; tigani; germani care prezentau un handicap mental sau fizic; homosexuali; soldati slavi capturati în rãzboi, dizidenti religiosi (Martorii lui Iehova, etc).
Conditiile istorice

Timp de secole, crestinii din Europa au avut o atitudine discriminatorie fatã de evrei. Pentru multi dintre ei prejudecata împotriva evreilor îmbrãca forma anti-semitismului.
Unii cercetatori privesc anti-semitismul ca pe o prejudecata religioasa. Altii il vãd ca pe o varietate anti-evreiascã a unui sentiment de urã generalã îndreptatã împotriva minoritãtilor etnice. În conceptia anti-semitã, evreii reprezintã forte misterioase, mitice si diabolice, sunt atotputernici si joacã un rol sinistru în istoria omenirii. În Evul Mediu, crestinii anti-semiti predicau interzicerea contactului cu evreii si multi credeau cã evreii sunt aliatii Diavolului.
Multi credeau cã de fapt evreii nici nu sunt oameni si cã folosesc magia pentru a crea aparenta cã sunt ca ceilalti. Toate aceste credinte s-au amestecat cu superstitiile privind puterea magicã a sângelui uman, vrãjitoria si perversiunea, ajungâdu-se la "eticheta de sânge", falsa acuzatie cã evreii folosesc sângele copiilor crestini în ritualurile lor.
Asemenea idei stereotipe despre evrei au interactionat in mintea multor europeni cu teama de orice era strãin cunoasterii lor, dar si cu tensiunile economice si sociale. Ca rezultat, violenta anti-semitã s-a manifestat în repetate rânduri.
Biserica crestinã si diverse guverne au adoptat legi care interziceau evreilor sã desfãsoare anumite activitãti, sã aibã anumite ocupatii, îi obligau sã locuiascã numai în anumite zone, îi împiedicau sã urmeze studii universitare sau chiar îi îndepartau de pe teritoriul anumitor state. Secole la rând, Biserica Romano-Catolicã a incurajat credintele si atitudinile anti-semite. Desi invãtãturile bisericii nu au sustinut si nici nu au justificat uciderea evreilor, propagarea urii, insultelor, degradãrii si deseori demonizarea evreilor a fãcut ca multi catolici sã accepte mãsurile anti-semite introduse de nazisti si colaboratorii acestora în secolul 20.
Aceeasi situatie este valabilã si pentru bisericile protestante. Pamfletul intitulat „Despre evrei si minciunile lor”, scris in 1542 de reformatorul religios german Martin Luther, foloseau un limbaj extrem de violent. Acesta îi instiga pe crestini sã incendieze sinagogile, sã distruga casele evreilor si sã-i puna pe evrei în grajduri si îi sfãtuia pe oamenii de stat sî îi alunge pe evrei din tãrile lor. Scrierile lui Luther au avut o influentã semnificativa asupra teologilor germani protestanti si a contribuit la crearea unui climat de opinie care cerea sau aproba persecutarea evreilor.
În secolul al 19-lea, evreii din majoritatea tãrilor europene au fost emancipati – adicã li s-au garantat drepturi egale cu cele ale cetãtenilor crestini si celoralti cetãteni ai statelor respective.
Revolutia industrialã era în desfãsurare si evreii au început sã joace un rol important ca întreprinzãtori în noile industrii si afaceri. Mobilitatea socialã si economicã precum si avansul cultural al evreilor europeni în aceastã perioadã a fãcut din ei unul din cele mai vizibile simboluri ale modernizãrii.
Indivizii care s-au opus modernizãrii din secolul 19 – de la aristocrati la tãrani – îi percepeau pe evrei ca pe o fortã distructivã. Atitudinea traditionalã, care a persistat si dupã emanciparea evreilor, si noua imagine a evreilor s-au combinat cu frustrãrile contemporane si mania rezultate din schimbãrile sociale aduce de capitalism.
În a doua jumãtate a secolului 19, anti-semitismul modern a penetrat cercurile politice catolice si partidele.
Ziarul iezuit "Civilta Cattolica", publicat la Roma, rãspandea permanent prejudecãti anti-semite a cãror influenta se resimtea cu mult dincolo de granitele Italiei. In Austria, Partidul Social Crestin, care se bucura de sprijinul Bisericii Catolice, cuprindea puternice elemente anti-semite si a reînviat eticheta de sânge. În Franta, presa catolicã rãspandea si ea idei anti-semite, mai ales în timpul afacerii Dreyfus (o controversatã propagandã de presa ce implica un ofiter evreu din armata francezã care fusese condamnat pe nedrept pentru trãdare, în 1894).
Pe la jumãtatea secolului al 19-lea în Europa a apãrut o noua teorie: cea a rasei. Potrivit acestei teorii, umanitatea era impartita în rase „superioare” si rase „inferioare”. Dupã pãrerea celor care credeau în aceasta teorie, evreii erau o rasã sub-umanã si o amenintare mortalã la adresa „puritãtii” raselor „superioare”.
Aparitia partidelor si organizatiilor anti-semite, indiferent cã se bazau pe principii economice, religioase sau de rasã, sau pe o combinatie a tuturor acestora, constituie caracteristica cea mai importantã a anti-semitismului politic modern. Asemenea partide s-au manifestat mai ales în Germania în anii 1880. În Imperiul Rus anti-semitismul a devenit politicã oficialã a guvernului care, în 1881 si 1882, a încurajat violente atacuri armate împotriva evreilor, cunoscute ca pogramuri. La începutul secolului 20 existau multi anti-semiti convinsi pe tot teritoriul Europei, dar mai ales în Franta, Germania, Austro-Ungaria, Rusia si România. Desi partidele anti-semite nu au primit prea mare sustinere din partea electoratului, anti-semitismul nu era doar foarte rãspândit ci si acceptat din punct de vedere social.
Aparitia natiunilor-state în estul Europei dupã prabusirea imperiilor Rus, German si Austro-Ungar la sfârsitul primului rãzboi mondial (1914 – 1918) a adus un val de anti-semitism fãrã precedent. Atât indivizi cât si guverne au sãvârsit acte ostile evreilor. Multi dintre liderii Revolutiei Bolsevice din 1917 din Rusia comunista erau evrei, ceea ce a alimentat ideile anti-semite ale conservatorilor anti-comunisti din multe tãri. În perioada cuprinsã între sfârsitul primului rãzboi mondial si începutul celui de-al doilea rãzboi mondial în unele tãri mãsurile anti-semite au devenit politica oficialã de stat. În tãri ca Polonia, România si statele baltice Lituania, Letonia si Estonia, ideile traditionale anti-semite s-au împletit cu noua imagine a evreilor ca promotori ai comunismului.
Atitudinea fatã de evrei în Germania dupã Primul Rãzboi Mondial

Multi germani i-au învinovãtit pe evrei pentru înfrângerea Germaniei în primul rîzboi mondial, unii sustinând chiar cã evreii au trãdat natiunea germanã în timpul acestui rãzboi. Mai mult, la sfârsitul rãzboiului un grup cu orientare comunistã a încercat sã organizeze o revolutie de tip bolsevic în statul german Bavaria. Majoritatea liderilor acestei tentative esuate erau evrei. Ca urmare, unii germani îi asociau pe evrei cu bolsevicii si priveau ambele grupãri ca pe inamici periculosi ai Germaniei.
Dupa rãzboi, în Germania s-a instaurat Republica de la Weimar. Politicienii si intelectualii evrei au jucat un rol important în viata Germaniei în timpul acestei republici si multi ne-evrei au fost nemultumiti de influenta lor.
Având ca bazã convingerile sale anti-semite, Adolf Hitler a atacat rolul impresionant jucat de evrei în societatea germanã in timpul Republicii de la Weimar, mai ales în cercurile intelectuale si în politica de stânga, referindu-se la ei ca „ciumã” si „cancer”.
În cartea sa "Mein Kempf", publicatã in 1926, Hitler a pus situatia grea a Germaniei la sfârsitul primului rãzboi mondial pe seama unei conspiratii internationale a evreilor, folosind termeni ca „extirpare” si „exterminare” în relatie cu acestia. El sustinea cã evreii au dobândit puterea economicã si abilitatea de a controla si manipula mass-media în avantajul propriu si a scris despre necesitatea eradicãrii puternicei lor pozitii economice chiar prin eradicare lor fizica, dacã este cazul.
Unicitatea anti-semitismului nazist
Legarea acuzatiilor anti-semite de problema rasialã a determinat gravitatea extremã si efectele genocide ale nazismului.
Nazistii credeau cã evreii sunt rãspunzãtori de ceea ce era privit ca "degenerarea societatii moderne". Hitler vedea ideologiile moderne ce sustineau ideea de egalitate si emancipare ca pe o revolta a claselor si indivizilor inferiori condusi de evrei.
Nazistii considerau bolsevismul ca pe cea mai radicala forma recenta a vechii conspiratii evreiesti ce urmarea dezmembrarea si dezintegrarea natiunii, iar pentru Hitler nazismul era o doctrinã a salvãrii umanitatii de pericolul evreiesc-bolsevic. Era convins cã rasa germanã trebuia sã dobândeascã si sã pãstreze suprematia totalã prin rãzboiul total împotriva evreilor, un rãzboi în care unica alternativã pentru ambele tabere, era victoria sau disparitia totalã.

[Sus]

Accesiunea naziştilor la putere

Pânã în 1929 Partidul Nationalist Socialist Muncitoresc din Germania (NSDAP), asa cum se numea oficial Partidul Nazist, era un partid politic mic. Apoi, în alegerile parlamentare din 1930 partidul a obtinut mai mult de 18 procente din numãrul total de voturi, comparativ cu 2.5 procente in 1928. Majoritatea voturilor în favoarea nazistilor veneau din partea clasei de mijloc si a celor cu situatie economicã bunã si nu a muncitorilor sau somerilor.
Factorii principali în succesul electoral al nazistilor au fost: furia latentã provocatã de colapsul militar al Germaniei spre sfârsitul primului rãzboi mondial; resentimentul fatã de Tratatul de la Versailles care a pus capat rãzboiului si a impus conditii foarte aspre Germaniei; depresiunea economicã mondiala din anii 1930; teama de rãspandirea comunismului; personalitatea charismatica a lui Hitler.
Pânã în 1930 Germania nu a fost capabilã sã ajungã la un consens politic. Faptul cã nici un partid nu a putut constitui un guvern majoritar a creat un vacuum de putere si o instabilitate politicã în Reichstag, parlamentul Germaniei.
Majoritatea germanilor doreau sã inlocuiasca republica, si multitudinea ei de partide aflate în competitie, cu un sistem autoritar ce promitea stabilitate si locuri de muncã. Ca urmare nazistii au câstigat popularitate în alegerile din 1930.
În alegerile parlamentare din septembrie 1932, au obtinut un rezultat înca si mai bun, cu aproximativ 38 procente din voturi. Nu au obtinut majoritatea în Reichstag, dar sprijinul primit de Hitler din partea Partidului Conservator a oferit baza necesarã pentru o coalitie de guvernãmânt. Astfel, la 30 ianuarie 1933, Presedintele Paul von Hindenburg l-a numit pe Hitler în functia de cancelar (prim ministru).
De îndatã ce au preluat puterea, nazistii au fãcut din rasism si anti-semitism componentele centrale ale regimului lor. În primele luni la putere, Partidul Nazist a instigat la revolte anti-semite si campanii ale terorei ce au culminat la 1 Aprilie 1933 cu un boicot la nivel national împotriva comerciantilor si liber-profesionistilor evrei – doctori, avocati, s.a.. În plus, noul guvern a emis regulamente si ordonante prin care îi lipsea pe evrei de drepturile civile si mijloacele economice de subzistentã.
Pe 7 aprilie 1933 parlamentul a adoptat o lege prin care guvernul era abilitat sa îi inlature pe evrei din serviciile administrative germane. Mai târziu, au fost adoptate acte aditionale prin care se limita numãrul studentilor evrei.
Cu toate acestea, Hitler si alti lideri nazisti considerau aceste reglementãri insuficiente si au decis sã implementeze un cadru legal complet pentru politicile lor anti-semite.
Unul din primele decrete defineau termenul „evreu”. Crucialã în aceastã determinare era religia bunicilor. Oricine avea trei sau patru pãrinti evrei era considerat automat ca fiind evreu, indiferent dacã persoana respectiva fãcea sau nu parte din comunitatea evreiascã.
Cei care aveau doar doi bunici evrei, cunoscuti ca jumãtate-evrei, erau considerati evrei numai dacã apartineau religiei iudaice sau erau cãsatoriti cu un evreu.
Toti ceilalti jumatate-evrei precum si persoanele care aveau numai un bunic evreu erau clasificati ca Mischlinge (metisi). Evreii si Mischlinge erau „non-ariani” în contrast cu germanii „puri” care erau „ariani”.
În doctrina nazistã sublinierea descendentei era privitã ca o afirmare a rasei, dar scopul principal al acestor clasificãri era delimitarea clarã a celor împotriva cãrora actionau legile si directivele discriminatorii.
Pe 15 septembrie 1935, Reichstag-ul s-a intrunit la Nurenberg si a adoptat doua legi, cunoscute ca legile de la Nurenberg.Prima, Legea Cetateniei Statului, declara ca numai persoanele „cu sange german” pot fi cetateni ai Reich-ului (statului) german, lipsindu-i astfel de cetãtenie pe evreii germani. Cea de-a doua, Legea pentru Protejarea Sângelui si Onoarei Germane, formaliza barierele între evrei si germani interzicând cãsãtoria si relatiile sexuale între evrei si „ariani”. Astfel, nazistii i-au lipsit pe evreii germani de drepturile lor civile si i-au exclus efectiv din viata socialã si culturalã. Politica lor s-a îndreptat apoi spre exproprierea proprietãtilor evreiesti cu intentia de a-i forta pe evrei sã emigreze din Germania.
În 1938 evreilor li s-a interzis sã profeseze ca medici si avocati si au fost obligati sã-si înregistreze proprietãtile, ca o mãsurã preliminarã a confiscãrii si „arianizãrii” lor sau vânzãrii fortate cãtre germani. În fapt, guvernul îi forta pe evrei sã accepte de la cumpãratorii „ariani” preturi care reprezentau doar o fractiune din valoarea realã a proprietatilor.
Când nazistii au preluat puterea în Germania, episcopii catolici germani au crezut cã Hitler va proteja civilizatia crestinã a Europei de pericolul bolsevic si, de aceea, au acceptat regimul nazist si au sprijinit politica externã nationalistã a acestuia.
În ciuda opozitiei fatã de doctrina rasistã a lui Hitler, liderii bisericii catolice si ai altor biserici crestine nu au adoptat o pozitie oficialã împotriva politicii anti-semite. Marile biserici crestine ofereau sprijin duhovnicesc evreilor convertiti la crestinism care erau persecutati de nazisti, dar nu au reactionat când nazistii au introdus legislatia rasistã, când au instigat atacuri fizice împotriva evreilor si nici când au început deportarea si exterminarea evreilor.
Atitudinea celor mai înalti prelati ai Bisericii Romano-Catolice sub Papa Pius al XII-lea a fost asemanatoare celei a episcopilor catolici germani. Papa nu a criticat niciodatã persecutarea evreilor, nici nu a amenintat cu excomunicarea lui Hitler (care era catolic) sau a altor catolici implicati in Holocaust. Mai mult, desi Papa si consilierii sîi erau foarte bine informati cu privire la exterminarea evreilor in timpul celui de-al doilea razboi mondial, au refuzat sã condamne aceastã crimã pe motivul cã Cetatea Vaticanului, micul stat independent aflat sub autoritatea Papei, trebuia sã pãstreze o neutralitate strictã în relatiile internationale.
Dupã anexarea Austriei de catre Germania, în martie 1938, aceleasi mãsuri anti-semite au fost implementate si aici. Peste un an, aceste mãsuri erau aplicate în Boemia si Moravia, teritorii pe care Germania le-a ocupat dupã dezmembrarea Cehoslovaciei.
Pânã în 1938 douã treimi din evreii germani pãrîsiserã tara si 60% din cei care au rãmas îsi pierduserã proprietãtile. Activitatile anti-semite ale nazistilor au culminat cu pogramul din „Noaptea de cristal” – Kristallnacht, care s-a desfãsurat pe întreg teritoriul Germaniei si Austriei în noaptea de 9 Noiembrie 1938. În acea noapte, bande de nazisti au ucis 90 de evrei, au bãtut alte câteva sute, au demolat 76 de sinagogi si au incediat alte 191 si au distrus si vandalizat mii de magazine si birouri de afaceri detinute de evrei. Autoritatile au arestat 30.000 de evrei pe care i-au trimis în lagãre de concentrare unde au fost supusi unui tratament inuman.
Pogramul Noptii de Cristal a marcat un punct de rãscruce pentru actiunile naziste împotriva evreilor, pentru cã a fost prima situatie din istoria modernã în care violenta a fost îndreptatã pe scarã largã si în mod direct împotriva evreilor într-o tarã vest europeanã. La o întrunire organizatã la doua zile dupa pogram, liderii nazist au decis ca evreii din Germania trebuie sã suporte costurile distrugerilor indiferent de acoperirea pe care o aveau prin asigurãri.

[Sus]

Politica nazistã anti-semitã, 1939-1940

La 30 ianuarie 1939, Hitler a lansat o amenintare înfioratoare într-un discurs adresat Parlamentului: „ în viata mea am fost deseori profet si ... astazi voi fi încã o datã profet: dacã cercurile financiare internationale ale evreilor din Europa si din afara ei vor implica din nou natiunile într-un razboi mondial, rezultatul nu va fi bolsevizarea lumii si, prin aceasta, victoria evreimii, ci anihilarea rasei evreilor din Europa.”
Dupã izbucnirea celui de-al doilea rãzboi mondial, în Septembrie 1939, nazistii au cãutat „o solutie finalã pentru problema evreiascã”. Cei mai înalti lideri se gândeau la o „solutie teritorialã” pentru evreii europeni. Conducãtorii SS-ului, o sectie de elita a Partidului Nazist, au fost însãrcinati cu rezolvarea „problemei evreiesti”. Ei au propus douã variante: prima era crearea unei rezervatii în sud-estul Poloniei unde urmau sã fie deportati evreii; cea de-a doua solutie a fost propusã pe fondul anticipãrii victoriei Germaniei împotriva Angliei, ca o urmare fireascã a înfrângerii Frantei în iulie 1940, si consta în deportarea pe Insula Madagascar a tuturor celor 4 milioane de evrei din tarile ocupate sau controlate atunci de Germania. Pe atunci Madagascarul, situata în apropierea coastei de sud-est a Africii, era colonie francezã.
Nici una dintre propuneri nu a fost adoptatã. La sfarsitul anului 1940 nazistii au început sã planifice invadarea si cucerirea Uniunii Republicillor Sovietice Socialiste (URSS). Acest plan i-a fãcut sã abandoneze ideea unei rezervatii in Polonia, pentru ca o asemenea rezervatie s-ar fi aflat în centrul si nu la periferia unui imperiu german lãrgit. La ideea Madagascarului s-a renuntat pentru ca englezii nu s-au predat si controlul britanic permanent asupra Canalului Suez închidea ruta spre Madagascar a navelor germane.
Totusi, înainte ca aceste idei sã fie abandonate, germanii au fãcut un pas preliminar viitoarelor deportãri în lagãre de concentrare sau rezervatii evreiesti. Evreii din Polonia au fost obligati sã se mute în ghetouri, unde li s-a ordonat sã organizeze consilii care sã aducã la îndeplinire ordinele germanilor. De asemenea, au fost obligati sã poarte pe haine o stea galbenã, simbolizand originea lor evreiascã, si sã execute munca fortatã. Conditiile de locuit absolut îngrozitoare, suprapopularea, lipsa conditiilor sanitare si a serviciilor de sãnãtate si ratiile de hranã insuficiente au determinat o ratã a mortalitatii foarte ridicatã în rândurile locuitorilor din ghetouri. De exemplu, în 1941 a murit 20% din populatia din ghetoul Varsovia.
În timp ce evreii polonezi erau închisi în ghetouri, evreii din tãrile vest europene ocupate sau controlate de nazisti suportau aspre mãsuri anti-semite. Din Norvegia pânã în Africa de Nord toti evreii si-au pierdut drepturile si proprietãtile si au fost fortati sã trãiascã în anumite cartiere sau au fost închisi în tabere pãzite.

[Sus]

Începutul exterminãrii

În primãvara anului 1941, în timp ce se fãceau pregãtirile pentru invadarea URSS, Hitler a anuntat ca un rãzboi al distrugerii este pe cale sa înceapã. El a cerut anihilarea conducerii bolsevice punând astfel bazele pentru exterminarea a ceea ce Hitler considera sursa biologicã a bolsevismului: evreii din URSS. Executiile urmau sã fie aduse la îndeplinire de patru unitãti SS mobile numite Einsatzgruppen (echipe de actiune), formatã fiecare din aproximativ 1000 de oameni. Pe lângã aceste echipe erau si alte unitãti de politie si SS ce urmau sã impuste evreii adunati în dreptul gropilor comune pe care trebuiau sã le sape înainte de a fi omorâti. Dupã începerea campaniei militare in iunie 1941, armata germanã a fost chematã în numeroase rânduri sã acorde sprijin unitatilor de politie si SS, astfel încât numãrul total al germanilor implicati în uciderea în masã a evreilor se ridica la aproximativ 30.000.
La data de 2 iulie 1941, Reinhard Heydrich, sef al Serviciului de Securitate al Germaniei si o figurã importantã în organizarea exterminarii evreilor, a emis Ordinul Comisarului conform cãruia toti evreii care ocupau posturi oficiale în administratia sovieticã urmau sã fie executati. Ordinul a fost interpretat în sens foarte larg de cãtre comandantii echipelor de actiune ca vizând toti adultii evrei de sex barbatesc. Un mare numãr dintre acestia au fost împuscati pe loc, indiferent cã ocupau sau nu posturi oficiale. În august 1941 sfera de aplicare a ordinului s-a extins si asupra femeilor si copiilor evrei. La 1 august 1941, Heinrich Himmler, sef al SS, transmitea unitatilor SS din Belarus: „Toti barbatii evrei trebuie impuscati. Femeile si copii vor fi dusi in mlastini.” Ofiterul SS insarcinat cu indeplinirea acestui ordin a comunicat superiorilor sai ca „deplasarea femeilor si copiilor in mlastini nu a avut succesul scontat intrucat mlastinile nu erau destul de adanci pentru ca acestia sa se inece.” Incepand din septembrie 1941, fortele germane au desfaurat actiuni pe scara larga in care intregi comunitati evreiesti au fost sterse de pe fata pamantului. Astfel, 33.000 de evrei din Kiev, Ukraina, au fost omorati pe 29 si 30 septembrie 1941 in valea Babi Yar din apropierea Kievului.
In toamna anului 1941 s-a trecut la o noua faza. Daca pana acum tinta o reprezentau evreii rusi, acum urmau sa fie ucisi evreii din Polonia si Serbia. Pentru aceasta germanii au folosit dube de gazare, masini special sigilate in care gazul de esapament era introdus in compartimentul unde se aflau victimele pentru a le asfixia. In iarna 1941 – 1942 executiile prin impuscare au incetat, in parte din cauza faptului ca pamantul inghetat nu permitea saparea gropilor pentru evreii ucisi. In plus, germanii trebuiau sa trimita multi evrei in Germania pentru a munci ca sclavi in vederea sustinerii efortului de razboi. Cu toate acestea, in primavara lui 1942 campania intensiva de omoruri a fost reluata, de data aceasta fiind ucisi chiar si evreii ce munceau ca sclavi.
Gupele de actiune ii furnizau lui Hitler rapoarte privind numarul evreilor si al altor persoane indezirabile ucise. Aceste documente reprezinta sursa primara de cunoastere a dimensiunii crimelor in masa savarsite in estul Europei pana in primavara lui 1942. Se estimeaza ca din vara lui 1941 pana in vara lui 1942 nazistii au impuscat mai mult de un milion de evrei pe marginea gropilor comune sapate de ei insisi.

Pe 12 decembrie 1941, Joseph Goebels, ministrul lui Hitler pentru propaganda si iluminare nationala, nota in jurnalul sau: „In ceea ce priveste problema evreiasca, [Hitler] este hotarat sa o rezolve pe deplin. A prezis evreilor ca daca vor incepe din nou un razboi mondial vor ajunge la propria exterminare. Aceasta nu a fost o fraza goala. Razboiul mondial a inceput, exterminarea evreilor este consecinta necesara.”

[Sus]

Solutia finalã

In toamna anului 1941 nazistii au inceput deportarea tuturor evreilor din Europa ocupata catre est (Polonia si vestul URSS-ului) pentru a-i extermina. Intre timp in Germania fusese deja adus la indeplinire programul de exterminare a persoanelor cu handicap mental sau cu handicap fizic sever.
In asa-numitul program de eutanasiere, care a inceput in toamna anului 1939, doctori nazisti au ucis germani cu handicap mental sau fizic. Zeci de mii au fost omorati, majoritatea prin administrarea monoxidului de carbon. Multi altii au fost ucisi in dube de gazare. In august 1941 Hitler a ordonat incetarea programului de eutanasiere intrucat producea neliniste in randul opiniei publice germane. Experienta acumulata a fost folosita pentru „solutia finala”, numele sub care a ramas cunoscut programul de ucidere a evreilor din Europa ocupata de nazisti. Dubele de gazare si personalul care activa in programul de eutanasiere au fost mutate in estul Europei si puse la dispozitia lui Odilo Globocnik, ofiterul SS care raspundea de zona Lublin in Polonia ocupata.
Cand echipele de eutanasiere au ajuns in est, la sfarsitul anului 1941, au inceput planificarea construirii unor adevarate instalatii de ucis. Din septembrie pana in decembrie 1941 au fost testate diferite tipuri de gaz otravitor. In septembrie 1941 au desfasurat experimente de gazare la Auschwitz, ucigand 600 de prizonieri de razboi rusi prin folosirea cianidei, un gaz obtinut din Cyclon-B, numele comercial al unui pesticid pe baza de acid hidrocianic. In noiembrie 1941, 30 de prizonieri au fost ucisi intr-o masina de gazare in lagarul de concentrare de la Sachsenhausen, in nordul Berlinului. In lagarul de concentrare de la Chelmno, nu departe de de Lodz, locul pe care se afla un mare ghetou evreiesc in vestul Poloniei, gazarea a inceput sa fie folosita la 8 decembrie 1941.
Odata ce si-au imbunatatit tehnicile de gazare, nazistii au decis deportarea tuturor evreilor din Europa ocupata pentru a fi ucisi in est. Tarile din care evreii erau deportati includeau tari sub ocupatie germana: Norvegia, Franta, Olanda, Belgia, Luxemburg, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Grecia, ca si tari aliate Germaniei: Italia si Ungaria. La 20 ianuarie 1942, o intrunire a oficialilor cu rang inalt prezidata de Heydrich s-a desfasurat intr-o locuinta apartinand SS-ului, in cartierul berlinez Wannsee. Intalnirea a ramas cunoscuta sub denumirea Conferinta Wannsee. Atasat instiintarii de a participa la conferinta aparea un ordin din partea liderului nazist Hermann Goring adresat lui Heydrich de a pregati la nivel european „solutia finala” pentru problema evreiasca. Heydrich le-a comunicat participantilor la conferinta ca evreii care nu puteau munci trebuiau sa fie omorati, iar cei care suprvietuiau muncii fortate datorita rezistentei lor fizice tocmai pentru acest motiv urmau sa fie si ei omorati. Conferinta Wannsee a fost un moment important in evolutia politicii de exterminare pentru ca, cu aceasta ocazie, participantii au fost instruiti sa-si coordoneze eforturile pentru exterminarea evreilor.
La scurt timp dupa Conferinta Wannsee, exterminarea evreilor europeni s-a intensificat. Primii pe lista erau cei trei milioane de evrei polonezi. In iulie 1942 Himmler a fixat un program pentru eliminarea acestora in lagare ale mortii. Pentru aceasta operatiune, cu nume de cod Operatiunea Reinhard, s-au construit trei centre principale de cazare: Belzec si Sobibor, in sud-estul Poloniei, nu departe de Lublin, si Treblinka, in nord-estul Varsoviei. Gazarea a inceput in cele trei lagare in perioada martie – iulie 1942. Intre 750.000 si 950.000 de evrei au fost gazati la Treblinka; intre 500.000 si 600.000 la Belzec si in jur de 200.000 la Sobibor.
Alte lagare au fost construite pe principiul combinarii muncii fortate cu sistemul de exterminare. Doua lagare au fost construite langa Auschwitz, un orasel din Silezia Superioara. Lagarul mai mic este cunoscut ca Auschwitz 1. Lagarul mai mare a fost numit Auschwitz 2, cunoscut si ca Birkenau. Mare parte a operatiunilor de exterminare s-a desfasurat in lagarul mai mare: aproximativ un milion de evrei au murit aici ca urmare a gazarii, infometarii sau bolilor.
In timp ce evreii polonezi erau exterminati in aceste lagare, programul deportarii evreilor din alte parti ale Europei ocupate catre est fusese pus in miscare. In diverse tari europene, echipe SS erau trimise sa conduca adunarea si deportarea evreilor cu trenul spre centrele de executie si lagarele de concentrare din Polonia. Aceste operatiuni erau supervizate de Adolf Eichmann, subordonatul lui Heydrich, caruia i se incredintase aducerea la indeplinire si coordonarea „solutiei finale”. Sarcina lor a fost indeplinita pe etape: mai intai au fost adunati membrii saraci ai comunitatii evreiesti, apoi evreii straini si refugiatii si la sfarsit ceilalti membrii ai comunitatii evreilor. Unii evrei din vestul Europei au fost transportati mai intai in ghetourile din est si abia apoi in lagarele de concentrare. Altii au fost trimisi direct in centrele de exterminare.

[Sus]

Rezistenta evreilor împotriva nazistilor

Rezistenta evreilor impotriva nazistilor nu a fost extinsa, dar a existat. Evreii din Europa ocupata de nazisti erau complet dezarmati, iar nazistii au facut totul pentru a-i convinge pe oameni ca evreii sunt doar deportati in tabere de munca. Rezistenta evreilor a fost ingreunata de faptul ca populatia locala, din cauza conceptiilor anti-semite, a temerilor fata de represiunea nazista sau chiar din indiferenta, nu i-a sustinut sau ajutat. Pe tot teritoriul Europei ocupate, oamenii care se opuneau nazistilor si ocuparii tarilor lor au organizat miscari de rezistenta. Acestea primeau instructiuni de la guvernele aflate in exil in Anglia sau in alte tari aliate, ca si provizii de la fortele aliate - o coalitie de natiuni care lupta impotriva Germaniei. Cu toate acestea, evreii nu aveau guvern in exil si aliatii nu au facut nimic pentru a-i sustine.
In ciuda agresiunilor si piedicilor coplesitoare, au existat multe exemple ale rezistentei armate a evreilor. In ghetourile din estul Europei s-au format grupari de luptatori evrei, iar evreii care au reusit sa fuga din ghetouri s-au alaturat partizanilor (miscarii de rezistenta anti-nazista) in paduri. Aproximativ 30.000 de evrei din estul Europei au luptat in randurile partizanilor rusi. Revolte armate au avut loc in cateva ghetouri, cea mai insemnata fiind cea din Varsovia, din aprilie 1943. Majoritatea evreilor care au participat la revolta ghetoului Varsovia au murit luptand. Chiar si in lagarele mortii de la Sobibor, Treblinka si Auschwitz au izbucnit revolte. In tarile din vestul Europei aflate sub ocupatie, evreii s-au alaturat miscarilor nationale de rezistenta. Ei si-au concentrat eforturile pe ascunderea copiilor evrei si trecerea evreilor peste frontiera pentru a putea gasi refugiu in tari neutre ca Elvetia si Spania.

[Sus]

Rãspunsul altor natiuni

In partea Europei ocupata de Germania, evreii erau trimisi in lagare ale mortii indiferent de atitudinea populatiei locale. In unele tari aflate sub ocupatie, ca Belgia, si chiar in unele tari aliate Germaniei, ca Franta neocupata - sub guvernul de la Vichy, cativa oficiali ai bisericii au protestat cand evreii au fost adunati. In Estonia, Lituania si Letonia, pe de alta parte, mii de oameni s-au alaturat voluntar echipelor de ucigasi nazisti, la fel cum au facut multi croati, ucrainieni si slovaci. Evreii erau uneori protejati din ratiuni economice, asa cum s-a intamplat in Ungaria pana in 1944, cand Eichmann a inceput sa supravegheze distrugerea evreilor unguri. Bulgarii au protestat impotriva cooperarii oficialilor lor guvernamentali cu nazistii, iar Guvernul de la Vichy din Franta neocupata a trimis aproximativ 70.000 de evrei straini si refugiati catre lagarele de concentrare, dar numai cativa din proprii sai cetateni evrei.
Italia a avut un guvern fascist si a fost aliata lui Hitler. Cu toate acestea, anti-semitismul era rar printre italieni si putini evrei au fost dati pe mana nazistilor. Italia s-a predat trupelor aliate in 1943, dar germanii ocupau inca jumatatea nordica a tarii, situatie care le-a permis sa adune multi evrei italieni. In Olanda si Belgia majoritatea cetatenilor erau anti-nazisti si nu putini au fost aceia care i-au ajutat pe evrei sa se ascunda. In Norvegia se afla la putere un guvern marioneta a nazistilor, dar rezistenta norvegiana a ajutat multi evrei sa scape in Suedia neutra. In Danemarca, in ciuda ocupatiei germane, evreii erau protejati de guvern. Cand nazisti au incercat sa ii adune, populatia daneza i-a ajutat pe majoritatea evreilor sa treaca in siguranta in Suedia.
Un numar relativ mic de barbati si femei si-au riscat viata pentru a-i ajuta pe evreii persecutati. Aproape 18.000 dintre ei au fost omagiati de statul Israel cu titlul de "Cei Drepti intre Natiuni". Printre acestia se numara diplomatul suedez Raoul Wallenberg, care a emis 4500 pasapoarte de protectie pentru a-i salva pe evreii din Ungaria, si industriasul german Oskar Schindler, care i-a protejat pe evreii care munceau pentru el in Polonia.

Documentele istorice au aratat ca guvernele aliate au fost informate despre politica nazista de exterminare. Inca din noiembrie 1941 rapoartele codate trimise la Berlin cu privire la omorurile in masa desfasurate de echipele de actiune din URSS au fost interceptate si decodate de serviciile de spionaj britanice. In august 1942 organizatiile evreilor din Elvetia au trimis oficialilor guvernamentali din Anglia si Statele Unite rapoarte privind deportarea si exterminarea evreilor in tarile ocupate de nazisti. La mijlocul anului 1944 doi evrei de origine slovaca ce evadasera de la Auschwitz au descris exterminarea sistematica a evreilor de la Auschwitz. Cu toate acestea, guvernele aliate erau reticente in ceea ce privea salvarea evreilor. Dupa razboi, oficiali ai guvernului englez au declarat ca nu doreau sa se descopere ca agentii lor puteau decodifica mesajele germanilor, iar liderii armatelor aliate au spus ca operatiunile de salvare in zone aflatte atat de departe in est au fost considerate fara sorti de izbanda. Ca parte a campaniei strategice de distrugere a capacitatii de razboi a Germaniei, aliatii au bombardat fabricile de la Auschwitz, dar nu au nimerit si camera de gazare.

[Sus]

Alte victime ale Nazismului

Evreii nu au fost singurele victime ale nazismului in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Multi germani si locuitori din tarile ocupate de Germania care s-au opus regimului nazist din motive de ideologie au fost arestati si trimisi in lagare de concentrare. Printre acestia se numarau adversari politici, mai ales comunisti si socialisti, membri disidenti ai clerului, membrii ai sectei „Martorii Lui Iehova”. De asemenea, nazistii i-au individualizat pe tigani, pe cei ce sufereau de retard mental, boli psihice, handicap sever, ca si pe germanii homosexuali.
Dintre victimele ne-evrei, doua categorii au fost trimise in centrele de exterminare: tiganii si cei cu handicap sever mental sau fizic. Nazistii nu pareau la fel de hotarati in a-i elimina total pe acestia, asa cum era cazul evreilor. Nu mai putin, actiunile lor impotriva tiganilor reprezinta un genocid conform definitiei data de Natiunile Unite in „Conventia internationala pentru prevenirea si pedepsirea crimei de genocid”.
Nazistii considerau viata persoanelor cu handicap sever, fizic sau psihic, ca „nefiind demna de a fi traita”. In toamna anului 1939 au inceput programul de eutanasiere in cadrul caruia medicii nazisti au ucis mai mult de 70.000 de persoane cu handicap, in sase centre de exterminare. Reactia publica l-a determinat pe Hitler sa opreasca programul in august 1941, dar mai multe zeci de mii de persoane au fost ucise in spitale dupa aceasta data, in ciuda stoparii oficiale a programului. Nazistii ii vedeau pe tigani ca fiind o rasa inferioara, o amenintare la adresa „puritatii” rasei germane si o problema de rezolvat prin omorarea in masa. La inceputul celui de-al doilea razboi mondial pe teritoriul Germaniei locuiau aproximativ 40.000 de tigani. Cateva mii au fost sterilizati si mai multe mii au fost deportati in centrele de exterminare din Polonia. In diverse tari din estul Europei, tiganii erau adunati si impuscati. In lagarul Auschwitz-Birkenau exista un perimetru special pentru tigani, care cuprindea aproape 20.000 de persoane. Pe toata durata persecutiei naziste au fost ucisi aproximativ 200.000 de tigani.
Incepand din 1941, nazistii au ucis aproape 3.5 milioane de prizonieri de razboi rusi, majoritatea prin infometare, altii prin impuscare sau gazare, in tabere de prizonieri de razboi, centre de munca fortata si lagare de concentrare. Polonezii, care erau considerati subumani si o piedica pentru expansiunea Germaniei, au fost de asemenea ucisi. Pentru a inrobi populatia poloneza, nazistii au ucis mii de intelectuali polonezi, lideri politici si membri ai clerului. Mii de copii polonezi care erau considerati de origine germana au fost rapiti si trimisi in Germania pentru a fi crescuti de parinti adoptivi. In jur de 1.5 milioane de civili polonezi au murit in timpul celui de-al doilea razboi mondial ca rezultat al invaziei naziste si ocuparii Poloniei.

[Sus]

Bilantul si testamentul Holocaustului

La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial in 1945, intreaga cultura laica si religioasa a evreilor din Europa fusese distrusa si intre 5.6 si 5.9 milioane de evrei fusesera exterminati. Dintre acestia, aproximativ 1.5 milioane erau copii. Dupa razboi Aliatii au organizat la Nurenberg, in Germania, un Tribunal Militar International pentru a-i judeca pe liderii nazisti care supravietuisera, pentru crime de razboi si crime impotriva umanitatii. In cele mai importante procese al crimelor de razboi, desfasurate in 1945 si 1946, 22 de lideri marcanti ai Germaniei naziste au fost gasiti vinovati si 12 dintre acestia au fost condamnati la moarte. Pe langa acestea, tribunale civile si militare din multe tari au desfasurat sute de alte procese. Guvernele de ocupatie instalate de Aliati in Germania au inlaturat zeci de mii de nazisti din pozitiile lor oficiale. Numai in Germania au fost instrumentate aproape 90.000 de cazuri de crime de razboi. Mai tarziu, in 1948, o rezolutie a Natiunilor Unite a stabilit ca orice crima impotriva umanitatii se supune legilor internationale, fara a se putea prescrie urmarirea celor acuzati de astfel de crime. In baza acestei rezolutii Franta a condamnat un numar de fosti nazisti, iar Statele Unite au revocat cetatenia catorva colaboratori nazisti care emigrasera in aceasta tara.

[Sus]


   
   
   

Web www.istoriaro.3x.ro