Intre 1949 si 1953, un numar imposibil de stabilit de detinuti politici, multe zeci de mii in orice caz, dupa unele surse peste 100.000 de persoane in perioada 1950-1954, au trudit pana la exterminare pe santierul Dunare-Marea Neagra sau in “celebrele” inchisori Sighet, Ghierla, Ramnicu-Sarat sau Malmaison. Dupa 1950, partidul a incurajat, vreme de cativa ani, in unele inchisori, metoda reeducarii prin violenta fizica si psihica, devenita celebra mai ales datorita experimentului de la Pitesti. Represiunea, care in aceasta perioada a imbracat poate formele cele mai violente din intreaga Europa de Est, s-a indulcit intrucatva dupa moartea lui Stalin. Intre 1956-1959 insa, de frica exemplului unguresc si polonez, ea a lovit din nou, mai ales intelectualitatea si studentimea.
Nu se poate stabili desigur nici macar cu aproximatie numarul persoanelor arestate intre 1949 si 1964, cand s-a renuntat la inchisorile politice. Potrivit istoricilor, trebuia sa fi fost cel putin jumatate de milion. Daca adaugam la aceasta cifra si pe asa-zisii chiaburi (peste 80.000 arestati), svabi, deportatii in Baragan, si existenta detasamentelor militarizate de munca in care erau trimisi tinerii cu “origine nesanatoasa”, cifra victimilor represiunii trebuie sa fi fost mult mai mare. Aceasta eficienta teroare explica in buna parte neputinta organizarii unei rezistente active, desi grupuri izolate de partizani au continuat sa actioneze in munti pana in anul 1956.
Inchisorile politice au inceput sa se deschida in 1962, o data cu noul curspolitic al regimului de la Bucuresti, cand au fost eliberati, dupa cifrele oficiale, 1304 detinuti, urmati in 1963 de alti 2892 si, in primele luni ale lui 1964, de ultimii 464. Aceste eliberari simbolice arata clar ca in anii ’60 regimul nu mai avea dusmani interni, ca detinea controlul absolut asupra tuturor aspectelor socio-economice din Romania.
Dupa 1964, regimul inchisorilor si extenuarea fizica au fost inlocuite de metode mai subtile de supraveghere a societatii in ansamblu: o puternica retea de informatori si incurajarea delatiunii, ascultarea convorbirilor telefonice, violarea mesajelor postale, domiciliul obligatoriu sau dosarul personal. Frica paraliza acum toate segmentele sociale si , in lipsa unei opozitii puternice la politica regimului, Securitatea putea preveni eficient orice incercare de a contesta politica partidului.
Dintre cei care au murit in inchisorile in inchisorile comuniste sau care au trecut si cunoscut regimul detentiei regimului politiei politice trebuiesc amintiti: Gheorghe Bratianu, Ioan Lupas, Anton Golopentia, Mircea Vulcanescu, Constantin Giurescu, Nichifor Crainic, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Constantin Bratianu, Titel Petrescu, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu.
Teroarea rosie a afectat insa si cadrele partidului comunist. Cazul Lucretiu Patrascanu este edificator pentru exemplul romanesc.
Securitatea apare ca politie politica la 30 august 1948 sub denumirea de Directia Generala a Securitatii Poporului (avea sa fie redenumita ulterior in Directia Securitatii Statului –DSS, denumire sub care avea sa se consacre), avand ca prim director pe Gheorghe Pintilie, cu rang de ministru (ultimul director, generalul Iulian Vlad, avea sa fie destituit printr-un decret al FSN in ianuarie 1990, iar Securitatea desfiintata formal caci majoritatea cadrelor au trecut in componenta noului SRI).
Rolul sau era “de a apara cuceririle democratice si de a asigura securitate RPR impotriva uneltirilor dusmanilor interni si externi”. Dupa 1964 chiar daca nu s-au mai inregistrat perioade de teroare comparabile cu cele din timpul lui Dej, treptat Securitatea a devenit si ea o institutie depinzand de capriciile dictatorului. Pentru a putea sustine, pe plan extern, ca Romania comunista nu mai are detinuti politici, regimul Ceausescu a gasit forme mai subtile de terorizare a populatiei: un loc aparte, printre acestea, l-au ocupat internarile opozantilor in azile si spitale psihiatrice sau amestecarea lor cu detinuti de drept comun, sub acuzatii false. In anii ’80, in mentalitatea colectiva a romanilor se instalase o adevarata psihoza a Securitatii: ochii si urechile dictaturii pareau a patrunde in cele mai intime detalii ale vietii de zi cu zi.
In timpul regimului Ceausescu, cifrele disponibile referitoare la numarul angajatilor Securitatii sunt contradictorii: generalul Victor Stanculescu, ministru al Apararii in 1990, declara ca toate cele 6 directii ale Securitatii cuprindeau in anul 1989, 15 000 de angajati. Ion Iliescu avansa cifra de 38 000 (si, se pare, ca este cea mai apropiata de adevar), iar alte surse vorbesc de 70 000 de angajati.