Industrializarea a fost o problemă esenţială pentru regimul comunist. Modelul marxist de modernizare, preluat de comuniştii români, viza industrializarea forţată, cu accentul pus pe industrria grea: maşini, siderurgie şi industria chimică, petrol şi gaze. Strategia a fost identică celei sovietice de la începutul anilor '30, care avea ca model prima revoluţie industrială petrecută în Occident în jumătatea secolului al XVIII-lea şi sfârşitul secolului al XIX-lea.
Planul de stat lansat la 24 decembrie 1948 urmărea realizarea a cinci obiective: dezvoltarea extensivă, autarhia economică, planul central şi planificarea, investiţii masive în industria grea în dauna celei de consum şi sivietizarea industriei româneşti. Politicile angajate în acest sens constau în colectarea resurselor din ramurile profitabile ale economiei (agricultură, industrie uşoară, etc.) şi investirea lor în constituirea unei industrii de tip sovietic. De altfel, resursele limitate impuneau menţinerea unui nivel de salarizare extrem ded scăzut. În plus, raţionalizarea, carttelele, lipsurile în aprovizionarea cu bunuri dee consum au fost pernanente între anii 1948 şi 1953.
Etape
Naţionalizarea proprietăţilor în iunie 1948 şi începutul procesului de colectivizare în martie 1949 au făcut din stat singurul deţinător de resurse, care puteau fi astfel direcţionate spre accelerarea deezvoltării industriale.
În primii ani de "democraţie populară", subordonarea economică faţă de U.R.S.S. a împiedicat însă statul să dispună eficient de resurse, în special de materii prime. Ocupaţia sovietică în economie consta în: plata datoriilor de război - 808,5 milioane dolari la cursul anului 1938; existenţa Sovromurilor, companii mixte româno-sovietice care între anii 1945 - 1946 funcţionau exclusiv în profitul U.R.S.S., în sectoarele membre în C.A.E.R.; priorităţile economice ale războiului rece.
În consecinţă, programul de moderrnizare rapidă, lansat după 1948, a fost un eşec. Parametrii propuşi nu au fost realizaţi, chiar dacă în anumite ramuri s-a înregistrat o creştere a producţiei industriale. Realitatea de la sfârşitul anilor '50 indica persistenţa aceloraşi probleme: înapoierea, în principal, apoi o structură socială rpedominant agrară, cu o eficienţă scăzută.
Declinul economic şi teama de revolte sociale au impus schimbări manageriale semnificative. Una dintre soluţiile propuse de U.R.S.S. şi ded statele dezvoltate ale "lagărului socialist" a fost integrarea economiilor comuniste europene prin reactivarea C.A.E.R. Integrarea presupunea de partajarea şi specializarea economiilor statelor membre pe diverse ramuri.
Acest fapt a trezit suspiciunea regimului comunist de la Bucureşti care după 1958 nu mai dorea permanetizarea dependenţei economice faţă de Moscova. Industrializarea devenea astfel o nececsitate pentru economia românească. Constituirea combinatului siderurgic de la Galaţi a devenit simbolul acestei politici de industrializare prin forţe proprii. O dezvoltare, pentru a folosi expresia lui de Gaulle, "tous azimutus".
După 1970, Ceaşescu a accentuat rata de dezvoltare a industriei fără a ţine cont de indicatorii economici reali. Aceştia au fost supliniţi de un dirijism economic absolut. Creşterea prevederilor planului cincinal 1976-1980 a fost primul eşec al acestei politici. Indicatorii economici principali, venit naţional, producţie industrială totală, nu au fost îndepliniţi. Ca urmare, pentru prima dată în istoria comunismului românesc, prevederile cincinalului următor au fost reduse.
Pe termen scurt, acest permanent "salt înainte" în domeniul economic s-a resimţit pozitiv pe plan social: debuşee pentru forţa de muncă, urbanizarea localităţilor, o bunăstare relativă. Pe termen lung, s-a dovedit însă o politică falimentară, care a provocat specializarea industrială a unor regiuni întregi, fără a oferi alternative, ca Valea Jiului, de exemplu, distrugerea accentuată a mediului (Copşa Mică, Baia Mare) şi depopularea satelor.
Autorităţile au investit în trei domenii: industria grea (siderurgie, construcţii de maşini, aeronautică, industrie extractivă şi industrie chimică); infrastructură: Canalul Dunăre- Marea Neagră, Canalul Poarta Albă- Midia- Năvodari; proiecte cu caracter mai mult propagandistic decât economic: Canalul Bucureşti - Dunăre şi transformarea Capitalei în port la Dunăre, Centrul Civic şi Casa Poporului, transformarea satelor, prin sistematizare, în oraşe agro-industriale.
Administrării defectuoase a investiţiilor industriale i s-au adăugat datorii externe împovorătoare (11 miliarde de dolari în 1983) şi o severă criză de energie. După 1980, economia românească produceea mărfuri scumpe şi de calitate slabă. În plus, efortul uriaş din ultimul deceniu al regimului de a rambursa datoria externă a uzat tehnologic principalele ramuri economice şi a actualizat lipsa de resurse.
Calitatea slabă a produselor româneşti a reorientat în anii '80 exporturile în ţările membre C.A.E.R., într-un procent de 57% în 1985. Legăturile comerciale cu Moscova, atât de mult blamate în anii '60, au revenit în forţă în anii '80. S-a permis exclusiv "dezvoltarea legăturilor directe dintre întreprinderi", un lucru evitat după 1958.
Eforturile administrativ-birocratice, permanenta reorganizare şi rotire a cadrelor la toate nivelurile puterii, accentuarea izolării economice şi a stalinismului nu au fost capabile să rezolve problema performanţelor economice tot mai slabe. În 1989, deşi România anunţa rambursarea datoriei externe, criza economică devenise acută în toate sectoarele economiei. Produsele industriale aveau tot mai puţin acces pe pieţele occidentale, organismele financiare internaţionale evitau România, iar Ceaşescu a renunţat la clauza naţiunii celei mai favorizate în schimburile cu Statele Unite. Cu toate acestea, în 1990, România trabuia să deevină în optica partidului "o ţară dee deezvoltare medie", cu perspective impresionante de a trece la stadiul de "ţară socialistă multilateral dezvoltată şi îndreptarea României spre comunism".