Fost-au acestu Ştefan Vodă om nu mare de statu...(Grigore Ureche) Ştefan cel Mare (*1433, Borzeşti - †2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan II, a fost Domnitor al Moldovei între anii 1457 şi 1504.
Stefan cel Mare - după Evangheliarul de la HumorCalităţile umane, cele de om politic, de strateg şi de diplomat, acţiunile sale fără precedent pentru apărarea independenţei ţării, iniţiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admiraţia unor iluştrii contemporani pentru o personalitate europeană de prim rang, iar, graţie tradiţiei populare, l-au transformat într-un erou legendar.
Papa Sixtus IV l-a numit "Athleta Christi" (atletul lui Christos) iar poporul l-a cântat în balade: Ştefan Vodă, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decât numai mândrul soare.
După uciderea tatălui său Bogdan, Ştefan vine cu oaste, ajutat de Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti, şi - după înfrângerea lui Petru Aron în "tina de la Doljeşti" - la 14 aprilie 1457 merge la Suceava şi pe locul ce se chema câmpia Direptăţii, lângă cetatea de scaun, întreabă pe toţi de faţă, dacă le este cu voie să le fie domn. Întreaga adunare în frunte cu mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveţi, ostaşi şi "toată ţara" proclamară pe Ştefan ca domn legiuit al Moldovei în scaunul părinţilor şi strămoşilor lui.
În vremea lui Ştefan, Moldova se întindea peste toate ţinuturile de la Carpaţii răsăriteni până la Nistru. Ţăranii răzeşi propietari de pământ erau datori să vie la chemarea domnului la "oaste". Alături de ei erau cetele boierilor, care veneau cu ţăranii de pe moşiile lor, şi cetele târgurilor, alcătuite din târgoveţi, care se puteau strânge mai repede în caz de nevoie. Oastea lui Ştefan era deci o "oaste de ţară", cu puţini lefegii (mercenari). Ţara era apărată de cetăţi ca Cetatea Albă la Nistru, cetăţile Hotinului, Tighinei şi Sucevei la Nord, spre Carpaţi Cetatea Neamţului iar pe Siret cetatea Romanului.
Tara era bogată, negustorii italieni, polonezi sau armeni, care treceau prin Moldava dela Marea Neagră spre Lemberg, aducând din Orient mirodenii, covoare, metale şi pietre preţioase, iar din Apus postavuri şi arme, lăsau mult bănet în visteria domnească. Astfel se explică cum a avut Ştefan mijloace materiale ca să lupte fără încetare în lunga lui domnie. Căci el trebuia să se bizuie numai pe puterile Moldovei, pe sprijinul vecinilor - polonezi sau unguri - nu se putea bizui, şi unii şi alţii voiau să aibă sub suzeranitatea lor Moldova. Pericolul mare îl reprezenta însă expansiunea Imperiului Otoman, care - după cucerirea Constantinopolului la 1453 - sub sultanul Mahomed II îşi continua înaintarea în inima Europei.
După urmărirea lui Petru Aron, care se refugiase în Polonia, cade la înţelegere cu regele Cazimir, restituindu-i-se cetatea Hotinului, ceeace atrage duşmănia regelui Ungariei, Matei Corvin. Într-o luptă decisivă la Baia pe valea Siretului, oastea ungurească este înfrântă, regele fiind rănit de trei săgeţi şi o lovitură de lance. Ştefan năvăli în Ardeal pe urmele armatei ungureşti în retragere şi îşi asigură liniştea la graniţa apuseană a ţării.
Prevăzând că va avea în curând de luptat cu Turcii, Ştefan voia să aibă în Ţara Românească un domn prieten, în locul vasalului turcesc, Radu cel Frumos. În Anul 1470 Ştefan începu ostilităţile, arzând cetatea Brăilei, dar îndată Turcii răspunseră, trimiţând pe Tătari în Moldova. Ştefan se îndreptă atunci împotriva noului duşman şi-l învinse în dumbrava de la Lipnic, pe Nistru. După alte ciocniri cu Radu cel Frumos, acesta fugi la Turci, iar Ştefan puse în scaunul Ţării Româneşti pe aliatul său, Laiotă Basarab.
Confruntarea lui Ştefan cu Imperiul Otoman. Sultanul Mahomed II nu putea lăsa nepedepsit amestecul lui Ştefan în treburile domniei Ţării Româneşti. Deaceea în iarna anului 1474 trimise în Moldova pe Soliman Paşa cu 120.000 de oameni, cu misiunea de a supune pe domn şi a-i nimici oastea. Ştefan îşi organiză tabăra în faţa Vasluiului şi în ziua de 10 ianuarie 1475, înainte de a se lumina de ziuă, dădu atacul pe neaşteptate. Marea oştire a Turcilor se clătină şi se destrămă într-o învălmăşeală cumplită. Locul mlăştinos, ceaţa, necunoaşterea terenului, mări turburarea Turcilor, care se risipiră. După alungarea Turcilor, Ştefan trimise o scrisoare în limba latină către toţi principii creştini din Europa, vestindu-le marea izbândă şi cerându-le sprijin pentru încercările viitoare. Dar în afară de felicitări din partea Papei şi a Veneţienilor, ajutor nu veni de nicăieri. Turcii se pregăteau din nou să pornească asupra Moldovei. Mahomed II luă comanda oştirii turceşti, îndreptându-se spre Suceava pe valea Siretului, iar dinspre Nistru se iviră cetele Tătarilor. În codrul de la Valea Albă sau Războieni, Turcii covârşiră puterile Moldovenilor în seara zilei de 26 iulie 1476. Mahomed II atacă cetăţile Suceava, Neamţul şi Hotinul, dar nu le putu cuceri. Aflând că Ştefan pregăteşte o nouă oaste, că Ungurii şi Polonezii se apropie de graniţele Moldovei cu ajutor armat, văzând că hrana se împuţinează, că se ivesc boli în rândul oştenilor, Mahomed II se hotărî să se retragă. El părăsi Moldova hărţuit de cetele lui Ştefan, fără ca izbânda lui să fi însemnat supunerea ţării şi a domnului ei.
În 1484, noul sultan Baiazid II, atacă pe neaşteptate cetăţile Chilia şi Cetatea Albă şi le cucereşte, ceea ce a avut pentru Moldova urmări foarte nefavorabile, închizându-se drumul spre Marea Neagră. Văzând acum că este în pericol să fie răpus de Turci, Ştefan se hotărî să ceară ajutor regelui Poloniei. Regele Cazimir îi ceru lui Ştefan să se recunoască vasalul lui şi să-i depună jurământ de credinţă în tabăra militară de la Colomeia. Ştefan acceptă această umilinţă, în speranţa că va primi ajutorul aşa de necesar împotriva Turcilor. Dar nici Polonezii, iar mai târziu nici regele Ungariei nu s-au ţinut de cuvânt. Lipsit de orice sprijin din partea vecinilor, Ştefan închieie în anul 1503 un tratat cu sultanul Baiazid II, care asigură independenţa Moldovei în schimbul plăţii unui tribut sultanului.
Între timp reuşise să respingă o invazie a noului rege polonez, Ioan Albert, nimicind oastea poloneză în bătălia de la Codrul Cozminului din anul 1497. În vara anului următor Ştefan întreprinde o expediţie de pedeapsă, ajungând până în apropierea Cracoviei, capitala de atunci a Poloniei. În cele din urmă se încheie pace în 1499 între Moldova şi Polonia şi nu se mai recunoaşte vechea suzeranitate a Poloniei.
Ulimii ani de domnie fură ani de pace. Cel care spunea în actele scrise că este din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei a zidit 44 mănăstiri şi biserici, conform tradiţiei, după fiecare luptă o biserică. Bătrân şi bolnav, după o domnie îndelungată de 47 de ani - neobişnuită pentru acele vremuri - marele domnitor închise ochii la 2 iulie 1504.
Iară prea Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul, jale era, că plângea toţi ca pe un părinte al său...(Grigore Ureche) In cursul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire fără precedent. Luptând de la egal cu vecini mult mai puternici, Ştefan cel Mare a reuşit să impună Moldova ca un stat cu drepturi aproape egale. Din nefericire, mărimea redusă a populaţiei şi resursele limitate au făcut ca, o dată cu modificarea tehnologiei războiului (introducerea pe scară largă a armelor de foc, scumpe şi greu de manufacturat) Moldova să nu mai poată ţine pasul cu vecinii mult mai bogaţi.

Surse: http://ro.wikipedia.org

[Vlad Ţepeş] [ Iancu de Hunedoara] [Mihai Viteazul] [ Mircea cel Bătrân ] [Ştefan cel Mare ]