Ioan Corvin, sau Iancu de Hunedoara (Ioannes Corvinus în limba latină, Johann Hunyadi în limba germană, Hunyadi/Hunyady János în limba maghiară, Ján Huňadi în limba slovacă) (c. 1387 - 1456) a fost un domnitor şi comandant de oşti transilvănean.

Origini
Ioan s-a născut într-o familie de nobili români în anul 1387 (sau 1400 după unele surse). Ioan a fost fiul lui Voicu, (Vojk în maghiară, Vajk în Engleză), la rândul său fiul unui cneaz sârb din Cincis. Voicu şi-a luat numele de Hunyadi (Hunedoara) când a primit domeniul şi castelul Hunyad (acum Hunedoara în România, Vajdahunyad în maghiară) de la regele Ungariei Sigismund, în 1409. Mama lui Ioan, Erzsebet (Elizabeta) se pare că provenea din familia Morzsinay. Epitetul Corvinus(Corvin), aşa cum este cunoscut Ioan(Iancu) mai ales de români, a fost adoptat de fiul său Matthias, viitorul rege al Ungariei.

Iancu de Hunedoara si "cruciada tarzie"

Iancu de Hunedoara a fost, fără nici o îndoială, una din cele mai mari personalităţi politice, diplomatice şi militare ale istoriei medievale româneşti, dar şi ale istoriei medievale a Europei în general. El a fost, după părerea noastră, ultimul cruciat adevărat, ultimul mare luptător împotriva semilunei, deşi nu şi-a propus să elibereze locurile sfinte, ci numai acele părţi din Europa care fuseseră ocupate de turcii otomani.
Prezenţa lui Iancu de Hunedoara pe scena istoriei româneşti şi universale a coincis cu ceea ce am putea denumi epoca istorică a cuceririi Constantinopolului, epocă ce se întinde pe o perioadă de câteva decenii înaintea şi după cucerirea capitalei bizantine. Astfel, considerăm că ea începe o dată cu domnia lui Mehmet I (1413-1421), cel care reface Imperiul otoman după dezastrul de la Angora (Ankara) din 1402, şi se încheie în primii ani de domnie ai lui Baiazid II (1481-1512), în momentul cuceririi cetăţilor porturi moldoveneşti Chilia şi Cetatea Albă (1484), moment care a marcat transformarea Mării Negre într-un adevărat lac turcesc pentru câteva secole. Cucerind Constantinopolul, la 29 mai 1453 [1] , sultanul Mehmet II (1451-1481) se socotea îndreptăţit să aducă sub autoritatea sa toate teritoriile ce aparţinuseră cândva imperiului pe care-l sfărâmase. De asemenea, el a stabilit elementele esenţiale ale proiectului constituirii unei monarhii universale, scop pentru care a căutat să unească în mâna sa tradiţiile vechi turceşti, islamice şi romane [2] . Cucerirea Constantinopolului a conferit lui Mehmet II calitatea celui mai prestigios conducător musulman de la primii patru califi încoace. Sultanul otoman îşi dădea perfect seama de importanţa politică şi morală extraordinară a acestei victorii în cadrul lumii musulmane şi, de aceea, a insistat asupra caracterului ei religios. Deşi Mehmet II a fost sultanul otoman care s-a aflat, poate, cel mai departe de tipul despotului islamic fanatic, fiind mai degrabă apropiat de tipul suveranului renascentist, el a căutat în acest mod să canalizeze energia întregii lumi islamice pe linia noii politici otomane vizând dominaţia mondială [3] .
Din punctul de vedere al lumii creştine, cucerirea Constantino-polului putea să aibă şi a avut consecinţe nefaste, exact invers proporţionale sub toate aspectele, cu cele benefice pe care acelaşi eveniment le-a adus lumii turco-otomane şi islamice, în general. Aceasta şi explică sentimentele de surprindere şi de groază care au însoţit aflarea veştii în Europa creştină [4] . Căderea marelui oraş, este adevărat, ajuns în ruine, dar cu o valoare strategică şi de simbol de neegalat, însemna, în primul rând, pierderea oricăror speranţe serioase de a-i mai putea alunga pe turci din Europa. Apoi însemna o creştere constantă a presiunii otomane asupra întregului spaţiu pontic care, dintr-o “placă turnantă” a relaţiilor comerciale internaţionale din evul mediu [5] , risca să devină, aşa cum s-a şi întâmplat, un simplu lac turcesc. Atât în privinţa aspectului economic, cât şi în privinţa celui politico-strategic, politica pontică otomană a fost indisolubil legată de însemnătatea Dunării imperiale. Altfel spus, politica pontică, apoi, într-o oarecare măsură, şi cea mediteraneană au reprezentat elementele de bază ale sistemului politico-militar otoman orientat cu precădere în direcţia Dunării Mijlocii, împotriva Europei Centrale. Controlul otoman asupra Mării Negre şi a Dunării româneşti a adus sub stăpânirea exclusivă a Porţii bogăţiile economice şi poziţiile strategice care garantaseră veacuri de-a rândul dăinuirea Bizanţului şi contribuiseră la înflorirea Italiei renascentiste, a stopat sau a îngreunat dezvoltarea regatului polono-lituanian, lipsindu-l treptat de căile lui comerciale cu Orientul şi, îndeosebi, a şubrezit structurile politico-economice ale Ungariei rivale. Otomanii au sugrumat astfel comerţul dunărean al Ungariei şi au periclitat economia ei agrară prin devastări periodice în teritoriile regatului. Instalarea otomanilor pe malurile Dunării, până la Belgrad, a însemnat preludiul victoriei de la Mohács (1526), bazinul danubian fiind în acest sens un adevărat “vlăstar” al Mării Negre [6] .
Prin urmare, căderea Constantinopolului sub dominaţia otomană însemna o intensificare, fără precedent, şi a presiunii turceşti asupra spaţiului românesc, în primul rând asupra Ţării Româneşti şi a Moldovei, dar şi asupra Transilvaniei. Apoi însemna o ameninţare crescândă din partea turcilor asupra Ungariei, ajunsă cu câteva decenii mai înainte în prima linie de luptă contra Porţii, o ameninţare mai puţin acută la adresa statului polono-lituanian şi, în fine, însemna o ameninţare de moarte pentru comerţul italian (genovez şi veneţian) şi catalan în Marea Neagră şi Mediterana Orientală.
După o sută de ani de la instalarea lor în Europa (Gallipoli - 1354), turcii cuceresc Constantinopolul. După încă o sută de ani cuceresc aproape întreg Levantul. Imperiul lor ajungea să se întindă de la Buda la Basra şi ei pun stăpânire pe toate rutele comerciale din Marea Neagră, Siria şi Egipt, ceea ce va constitui una din cauzele care vor impulsiona procesul marilor descoperiri geografice [7] . Ţările române, fără a fi transformate în paşalâc, vor cunoaşte o permanentă intensificare, politică si economică, a dominaţiei otomane, Ungaria va fi distrusă cu desăvârşire, dispărând pentru secole de pe harta Europei, comerţul catalan se va reduce, numai în patru decenii, de douăzeci de ori [8] , iar dintre negustorii italieni vor reuşi să supravieţuiască şi chiar să prospere, dar pierzând supremaţia comercială, doar cei veneţieni [9] . Polonia a preferat să accepte situaţia aşa cum era ea şi, datorită intereselor mai mari din zona Mării Baltice, să menajeze, în schimbul reciprocităţii, interesele otomane din Marea Neagră [10] , în timp ce hanatul tătar al Crimeei a recunoscut suveranitatea sultanilor din Constantinopol [11] .
Bineînţeles că această întreagă perspectivă a fost luată în considerare de factorii politici din ţările române, din Ungaria, din alte state balcanice, din statele italiene şi din alte state creştine. Aceasta a permis lui Iancu de Hunedoara să spere în funcţionarea şi să treacă la încercarea de realizare a unor coaliţii creştine antiotomane cu scopul de a opri ofensiva otomană şi de a arunca pe turci din Europa înapoi în Asia Mică. În cadrul acestei politici, realitatea istorică a demonstrat că ţările române, veghind permanent la apărarea intereselor lor fundamentale, nu numai că nu au favorizat impactul otoman asupra Europei, ci, dimpotrivă, l-au amortizat, jucând rolul unor adevărate state tampon [12] , cu toate că poziţia geografică le-a plasat în flancul drept al expansiunii otomane în direcţia Europei Centrale.
În situaţia în care expansiunea otomană în Europa a fost reluată cu impetuozitate şi pe scară largă de Mehmet I şi Murad II (1421-1444; 1446-1451) [13] , problema unei noi cruciade [14] , având ca obiectiv principal alungarea turcilor din Europa, s-a pus din nou cu acuitate în faţa statelor creştine, dar, din păcate, înţelegerea acestui obiectiv s-a făcut foarte diferit de către cei interesaţi. Astfel, dacă pentru ţările din zona Peninsulei Balcanice, ţările române, Serbia, Bosnia, Albania, Bizanţul etc., cruciada avea un caracter pur defensiv, ţinând de apărarea înseşi a existenţei lor statale, aspectele ei ofensive fiind doar o completare necesară a acestui caracter, pentru alte puteri creştine însă, cum ar fi Ungaria, Veneţia, Genova, monarhia catalano-aragonezo-napolitană, cruciada avea un caracter ofensiv, sub pretextul luptei împotriva islamului ele urmărind, fiecare, realizarea propriilor lor interese de expansiune comercială, politico-militară şi teritorială, indiferent dacă acestea loveau în turci sau în alte state creştine. În fine, alte state creştine, cum ar fi Castilia, Portugalia, Franţa, Anglia, Imperiul romano-german, Polonia, Lituania, nu respingeau ideea cruciadei, dar nici nu se grăbeau, din motive foarte diverse, să o pună în aplicare. Două state aveau interes deosebit pentru cruciadă, şi anume: Burgundia, în apus, condusă de Filip III cel Bun (1419-1467), dominată de un spirit cavaleresc medieval ce o va şi conduce la dispariţie în 1477, şi marele cnezat al Moscovei, în răsărit, condus de Vasile II (1425-1462), aflat în plin proces de construcţie statală şi pentru care cruciada consta, în primul rând, în lupta împotriva tătarilor. Este adevărat că în Europa mai exista o zonă de cruciadă latentă, în Peninsula Iberică, unde ea se va activa abia în 1481, când Reconquista va intra în ultima ei fază, dar acolo nu era vorba de turcii otomani, ci doar de regatul Granadei, rămăşiţă a stăpânirii arabe.
Între toate aceste state elementul de legătură şi rolul de liant trebuia să-l joace statul pontifical, suveranul pontif de la Roma. Papii acestei perioade, Eugen IV (1431-1447), Nicolae V (1447-1455) şi Calixt III (1455-1458) au încercat, fiecare în parte, să realizeze unitatea lumii creştine, pe care să o opună expansiunii semilunei, dar nu au reuşit decât parţial în această întreprindere, deoarece, pe de o parte, prestigiul papalităţii se afla în declin, iar, pe de altă parte, Europa creştină se afla, mai ales în Apus, într-un proces de tranziţie de la feudalitate la modernitate, proces care presupunea, printre altele, şi o slăbire tot mai accentuată a ideii de unitate a lumii creştine.
De fapt, idealul de cruciadă îşi păstrează întreaga sa valoare doar pentru statele din sud-estul Europei ameninţate nemijlocit de turci, pe când pentru celelalte puteri creştine el devine o acoperire ideologică menită să justifice politica lor expansionistă, chiar atunci când aceasta lovea direct şi vizibil pentru toată lumea în interesele majore ale altor state aparţinând aceleiaşi religii. Nu trebuie să uităm nici faptul că Europa creştină era măcinată de o serie de conflicte, cum ar fi războaiele permanente dintre statele italiene cărora li se va pune capăt abia în 1454, războaiele din Peninsula Iberică care au precedat şi au însoţit unitatea dinastică a Spaniei, războiul de o sută de ani dintre Franţa şi Anglia încheiat în 1453, războiul civil din Ungaria, rivalitatea ungaro-polonă din spaţiul românesc etc. Toate acestea nu au făcut decât să consolideze prezenţa turcilor pe continentul european, Imperiul otoman devenind ceva mai târziu, în primele decenii ale secolului XVI, un element esenţial al politicii de echilibru din Europa. Reversul medaliei a fost sacrificarea statelor din sud-estul şi chiar din centrul Europei (cazul Ungariei), state care vor intra sub dominaţia otomană, dominaţie care nu se va manifesta peste tot la fel, ci va cunoaşte variaţii importante de la zonă la zonă, de la regiune la regiune, în funcţie de o serie întreagă de condiţii specifice asupra cărora nu este locul şi cazul să insistăm aici.
În ciuda acestor concepţii diferite asupra obiectivelor şi chiar a noţiunii de cruciată, colaborarea dintre statele creştine, cel puţin dintre o parte a lor, era posibilă şi, în acelaşi timp, necesară, avându-se în vedere faptul că le unea pe toate, indiferent de scopurile finale urmărite de fiecare, dorinţa, cel puţin la nivel declarativ, de luptă împotriva turcilor otomani. În acest sens, mijlocul secolului XV a marcat un moment deosebit de important, care a avut, indiscutabil, în centrul său marea personalitate a lui Iancu de Hunedoara, ban de Severin, voievod al Transilvaniei şi guvernator al Ungariei. El a fost ultimul mare om politic şi comandant de oşti european care a încercat să-i scoată pe turci din Europa , dar lucrul se va dovedi imposibil datorită unui complex întreg de factori care, prin acţiunile lor divergente, au împiedicat îndeplinirea acestui obiectiv. De fapt, în această perioadă, pentru eliminarea ameninţării otomane, se propuneau două soluţii : soluţia mare, pe baza reasumării idealului de cruciadă, preconiza unirea tuturor principilor creştini sub conducerea papei , şi soluţia mică, care s-a şi realizat în practică, dar s-a dovedit ineficientă, prin unirea eforturilor popoarelor direct ameninţate de turci.
Iancu de Hunedoara, aplicând aşa-numita soluţie mică, a încercat, totodată, să o împingă cât mai mult spre soluţia mare, adică să antreneze în luptă cât mai multe state creştine. Reuşita acestei încercări a fost parţială şi, deşi s-a datorat în mare măsură personalităţii şi capacităţilor politice şi militare ale lui Iancu, ea a fost determiată, în principal, de interesele concrete ale puterilor care s-au angajat în luptă: papalitatea, Veneţia, regatul catalano-aragonezo-napolitan, ducatul Burgundiei.
Pentru Iancu de Hunedoara, unul din românii cei mai cunoscuţi în epocă în întreaga Europă medievală, obiectivul principal îl constituia apărarea independenţei şi a integrităţii teritoriale a ţărilor române şi a Ungariei ameninţate tot mai mult de expansiunea otomană. Pentru înfăptuirea lui el a înţeles necesitatea imperioasă a realizării unui front comun de luptă al celor trei ţări româneşti , front care, datorită potenţialului economic, uman şi militar, trebuia să devină un adevărat nucleu în jurul căruia să se ralieze toate statele ameninţate din zonă şi, în acelaşi timp, putea să ofere o bază puternică pentru o eventuală colaborare cu puterile creştine din Apus. De asemenea, se constată la Iancu de Hunedoara, în ciuda puternicelor influenţe italiene şi husite , că elementele de bază ale tacticii şi strategiei militare sunt de sorginte autohtonă, merg pe linia tradiţiilor militare ale poporului român , care a constituit în toate marile sale bătălii elementul principal pe care s-a putut bizui . Acţiunile sale au cuprins, după opinia lui Nicolae Iorga “... silinţele colective ale întregului neam românesc de la un capăt la celălalt al întinderii sale...” .
Apariţia lui Iancu de Hunedoara pe scena istoriei s-a produs într-un moment de intensificare a acţiunilor agresive otomane în părţile de sud ale regatului Ungariei, în Banat şi Transilvania. În primăvara anului 1436, Alibeg Evrenosbeioglu a condus o incursiune militară în Banat, până în împrejurimile Timişoarei [24] , în 1438, în august, sultanul Murad II a devastat sudul Transilvaniei, iar în noiembrie zonele secuieşti au fost teatrul unei alte incursiuni otomane de mai mică anvergură . Este posibil ca în acest an, 1438, să fi existat un acord între poloni şi turci, deoarece primii, atacând Boemia, doreau ca Ungaria să nu poată riposta de o manieră adecvată . În 1439 sultanul atacă Serbia, cucereşte capitala Semendria (Smederevo), iar apoi importantul centru minier Novobrdo . Riposta regatului ungar a fost cel puţin deziluzionantă. După îndelungi discuţii dieta hotărî că regele Albert de Habsburg (1438-1439) poate pleca la luptă doar cu propria oaste, fără a chema toată nobilimea şi fără a ridica noi dări necesare unei armate de mercenari . În aceste condiţii, expediţia începută la sfârşitul lui iulie 1439 se împotmoli rapid, începu o retragere precipitată, regele însuşi murind de dizenterie lângă Strigoniu (Esztergom), la 27 octombrie. Iancu de Hunedoara, revenit la Severin, avu mai multe ciocniri cu turcii, majoritatea defensive, dar trecu şi la ofensivă prin executarea unor atacuri locale în regiunea Vidinului .
Moartea prematură a regelui Albert de Habsburg a deschis o perioadă de frământări în Ungaria, legate de succesiunea la tron. Marea majoritate a magnaţilor, printre care familiile Cilli, Garai, Ujlaki şi Szécsi, o sprijineau pe regina văduvă Elisabeta, care aştepta un copil, viitorul Ladislau V Postumul, în speranţa că o vor putea domina cu uşurinţă şi, pe această cale, îşi vor subordona puterea de stat. Nobilimea mică şi mijlocie, în frunte cu Iancu de Hunedoara, cu palatinul Laurenţiu Hédérvary şi cu Simon Rozgonyi, episcop de Eger, dorea în fruntea ţării un rege capabil să o conducă în împrejurările dificile generate de expansiunea otomană. Alegerea acestora s-a oprit asupra lui Vladislav III Jagello, rege al Poloniei din 1434 , în persoana acestuia sperându-se realizarea unei uniuni dinastice ungaro-polone, care ar fi întărit frontul antiotoman, dacă nu prin alăturarea Poloniei, cel puţin prin obţinerea unei neutralităţi binevoitoare din partea ei. Polonia pendula încă între Marea Baltică şi Marea Neagră, nu îşi deplasase definitiv sfera de interese în nordul continentului şi astfel Iancu de Hunedoara putea spera într-un eventual ajutor din partea acestei ţări în lupta contra turcilor pe care dorea să o declanşeze cu toate forţele disponibile.
Acceptarea coroanei Ungariei de către Vladislav III al Poloniei, devenit astfel Vladislav I al Ungariei, la 6 martie 1440, venirea acestuia în regat, la 21 mai, şi încoronarea sa la 17 iulie la Alba Regală, au dus la declanşarea unui sângeros război civil, în părţile de vest, de sud şi în Slovacia, care va dura până în 1441 . Profitând de acest lucru sultanul Murad II a încercat să cucerească Belgradul, dar nu a izbutit .
Devenind adevăratul conducător al grupării favorabile regelui Vladislav I Jagello, Iancu de Hunedoara a fost răsplătit din plin de către acesta, demnitatea cea mai importantă ce i-a fost încredinţată fiind aceea de voievod al Transilvaniei, în 1441. În acest fel el a reuşit să imprime regatului Ungariei o linie politică predominant antiotomană, conflictele din Europa Centrală cu Frederic III de Habsburg (1440-1493) şi cu Jan Jiskra , aliatul acestuia şi adevăratul stăpân al Slovaciei, trecând pe un plan secundar.
Astfel, marile acţiuni militare antiotomane ale lui Iancu de Hunedoara, caracterizate printr-o mobilitate şi o îndrăzneală puţin obişnuite în acea vreme, încep în 1441, când el înfrânge în teritoriul sârbesc, pe Ishak, beiul de Semendria. Apoi, în anul următor, Iancu a făcut faţă unei puternice ofensive otomane, după înfrângerea de la Sântimbru (18 martie), el reuşind să-l zdrobească complet, lângă Sibiu, pe Mezid, beiul de Vidin (22 martie), iar la 2 septembrie să obţină o nouă mare victorie pe râul Ialomiţa, împotriva beilerbeiului Rumeliei, Şehabeddin, victorie care a marcat începutul luptelor sale ofensive împotriva turcilor .
Pentru politica sa ofensivă antiotomană, Iancu avea nevoie de linişte la graniţele apusene şi de cooperarea cât mai multor puteri creştine. Liniştea a fost obţinută prin încheierea, în vara lui 1443, a unui armistiţiu pe doi ani cu Frederic III de Habsburg, tutorele, după moartea reginei Elisabeta, al viitorului rege al Ungariei, Ladislau V Postumul (1453-1457) . În schimb, sprijinul puterilor creştine lăsându-se aşteptat, Iancu, împreună cu regele Vladislav I, a trecut la ofensivă. “Campania cea lungă”, una dintre cele mai strălucite realizări militare ale vremii, pe care voievodul transilvan a condus-o împotriva turcilor din sudul Dunării, la sfârşitul anului 1443 şi începutul lui 1444 a contribuit, în mod indiscutabil, la declanşarea răscoalei antiotomane a poporului albanez, condusă de Skanderbeg, la declanşarea altor răscoale antiotomane în Balcani si la clarificarea poziţiei puterilor creştine apusene în privinţa sprijinului pe care aveau să-l acorde luptei antiotomane pe viitor.
Evident, nu toate puterile creştine erau dispuse să se angajeze în lupta antiotomană. Dintre cele apusene, pentru că nu se punea problema celor răsăritene, aflate deja în luptă cu turcii, au răspuns pozitiv, datorită unor interese specifice, în afara papalităţii, Alfons V de Aragon şi Neapole (1416-1458), Veneţia şi ducatul Burgundiei.
Dacă pentru ducele burgund, Filip III cel Bun, cruciada continua să reprezinte o manifestare a spiritului cavaleresc medieval [38] , pentru Alfons V , la fel ca şi pentru Veneţia , cruciada reprezenta o modalitate de a-şi apăra propriile interese comerciale, politice şi militare în Mediterana Orientală şi Peninsula Balcanică. Pentru ei, popoarele şi statele creştine din aceste zone puteau fi tot atât de periculoase ca şi turcii otomani, iar cu aceştia se putea ajunge la acorduri şi tratate care să le protejeze interesele la fel de bine, dacă nu chiar mai bine, decât lupta deschisă. Un exemplu de stat italian care a promovat cu consecvenţă această a doua cale, de colaborare şi înţelegere cu turcii, a fost Genova.
Dacă înainte de “Campania cea lungă” Alfons V şi Veneţia au răspuns la chemarea pentru cruciadă lansată de papa Eugen IV la 1 ianuarie 1443 , cu promisiuni referitoare la trimiterea unor flote, promisiuni neacoperite, după strălucitele victorii ale lui Iancu de Hunedoara situaţia s-a schimbat, victoria împotriva turcilor şi alungarea acestora din Europa părând a fi fapte aproape împlinite şi, în consecinţă, prada rezultată în urma acestor evenimente nu trebuia scăpată din mâini. Apatia şi lipsa de dorinţă de a lupta cu turcii s-au transformat cu o rapiditate extraordinară într-o nerăbdare periculoasă de a da lovitura de graţie Imperiului otoman.
Faptul că în 1443 statele creştine nu au trimis flota promisă şi nici un alt fel de ajutoare, tocmai în momentele în care Iancu de Hunedoara şi Vladislav I al Ungariei făceau un efort deosebit pentru a da lovitura de graţie Imperiului otoman, atacat simultan de Ibrahim, beiul de Caramania , explică de ce în anul următor cei doi au avut ezitări cu privire la tratativele cu turcii. Această lipsă de coordonare a acţiunilor militare şi diplomatice, rezultat al contradicţiilor care sfâşiau lumea italiană, ca şi întreaga Europă creştină, a fost una din cauzele cele mai importante ale dezastrului de la Varna (10 noiembrie 1444), adică al ultimei încercări serioase de a-i alunga pe turci din Europa.
Dar, până la dezastrul de la Varna, ca urmare a marilor victorii repurtate de Iancu de Hunedoara în “Campania cea lungă”, se crease, în 1444, în sud-estul Europei o situaţie strategică şi politică deosebit de favorabilă pentru forţele creştine, situaţie care, pentru a se putea concretiza într-o eventuală înfrângere hotărâtoare a turcilor, avea nevoie de o perioadă de consolidare pe care numai încheierea unei păci cu sultanul o putea oferi. Conştient de acest lucru, Iancu a reuşit să-l determine pe regele Vladislav I al Ungariei să accepte propunerile avansate de turci, astfel încât, la 12 iunie, a încheiat la Adrianopol un tratat de pace pe zece ani, tratat avantajos pentru creştini, care va fi ratificat de regele maghiar în luna iulie la Seghedin .
Tot în această perioadă, pentru a-şi consolida baza politică din Balcani, Iancu a intervenit activ în Bosnia, reuşind să încheie, la 10 iunie 1444, un tratat de alianţă cu regele Ştefan Toma, rege care, de altfel, fusese recunoscut şi întărit în domnie de Vladislav I ca urmare a recomandărilor sale .
Dar nu toţi cei interesaţi de lupta antiotomană vedeau lucrurile la fel de clar ca voievodul transilvan. Pe mulţi, victoriile rapide ale acestuia, i-au făcut să creadă că organizarea unei noi expediţii ar fi suficientă pentru a-i scoate pe turci din Europa, printre aceştia aflându-se mari nobili maghiari, legatul papal Cesarini, ducele Burgundiei , regele Alfons V şi Veneţia . Interesant de remarcat este faptul că toţi aceştia au cerut cu multă insistenţă organizarea, cât mai repede cu putinţă, a unei noi expediţii cruciate, toţi au făcut mari promisiuni de ajutor, dar nimeni nu a trimis aproape nimic, iar atunci când s-a trimis câte ceva, ajutoarele au ajuns mult prea târziu pentru a mai fi eficiente. Într-un cuvânt, toţi doreau să-şi satisfacă propriile interese politice, teritoriale, comerciale şi de prestigiu, lăsând însă întreaga povară a luptei antiotomane în sarcina lui Iancu de Hunedoara şi a armatei sale, în care ponderea principală revenea elementului românesc. Acest egoism politic contraproductiv, lipsa totală de coordonare a acţiunilor au dus, în cele din urmă, la tragicul deznodământ de la Varna, care a anulat, practic, roadele numeroaselor victorii din “Campania cea lungă” şi a rupt din nou echilibrul din Balcani în favoarea turcilor.
În timp ce unii aliaţi tradiţionali ai lui Iancu de Hunedoara, cum ar fi despotul Serbiei, Gheorghe Brancovici, s-au disociat de lupta antiotomană, ajungând la o înţelegere cu turcii, Alfons V şi veneţienii au insistat cu hotărâre pentru ruperea păcii cu sultanul şi declanşarea ostilităţilor. Primul avea pretenţii teritoriale asupra Atenei, Patrasului şi a peninsulei Gallipoli, în timp ce veneţienii urmăreau să cucerească şi ei Gallipoli, dar şi Salonicul, dacă ar fi fost posibil , la care se adăugau şi oraşele albaneze Valona, Ianina şi Argyrocastro, dar numai dacă ar fi fost evacuate de turci .
Pentru realizarea expediţiei de la care aştepta înfăptuirea acestor obiective, expediţie pe care nimeni nu o putea conduce, în afara lui Iancu de Hunedoara, Alfons V nu a ezitat să promită lui Vladislav I şi, implicit, voievodului transilvan, participarea sa cu zece galere la alcătuirea flotei cruciate, la care îşi anunţaseră prezenţa şi papalitatea, Veneţia, Milano, Burgundia, precum şi cavalerii ioaniţi din insula Rodos . Până la urmă însă, toate aceste promisiuni se vor concretiza doar în strângerea la un loc a câtorva galere italiene şi burgunde, insuficiente însă pentru a opri trecerea armatei lui Murad II din Asia Mică în Europa şi a împiedica, astfel, dezastrul care a urmat.
Această flotă, condusă de cardinalul veneţian Francesco Condulmer, alcătuită din 24 de nave papale, burgunde şi veneţiene, a sosit la Constantinopol în august 1444, cu scopul de a bloca strâmtorile, lucru imposibil de realizat cu un număr de nave atât de mic.
Din păcate însă, la acest număr insuficient de nave de luptă, s-au adăugat oscilaţiile şi lipsa de hotărâre în luarea deciziilor, precum şi dificultăţile de comunicare datorate mijloacelor specifice ale vremii. Astfel, Iancu a făcut tot posibilul pentru a-l determina pe rege să încheie o pace cu sultanul, pacea de la Adrianopol-Seghedin despre care am vorbit deja. Aceasta era, de fapt, singura politică ce ar fi avut cu adevărat sorţi de izbândă, permiţând forţelor creştine să se refacă, să realizeze o mai bună coordonare şi să poată lansa, la momentul oportun, o ofensivă decisivă antiotomană. Iancu cerea un răgaz ceva mai mare, necesar refacerii tuturor forţelor creştine şi pregătirii temeinice a unei ofensive, de data aceasta finale, împotriva turcilor în Europa. El era perfect conştient că pregătirea în pripă şi declanşarea ei timpurie nu numai că risca să nu aducă victoria mult dorită, dar se putea transforma într-o catastrofă cu consecinţe greu de prevăzut. Experienţa sa militară şi politică era chezăşia cea mai bună a justeţei acestui punct de vedere.
Ca exponent principal al acestei linii politice, Iancu de Hunedoara ţinea seama de mai mulţi factori, foarte importanţi, a căror neglijare putea duce la eşec. Astfel, el considera că nu este suficient de puternic pe plan militar, armata fiind obosită după “Campania cea lungă”. Era conştient că fără o refacere adecvată trupele sale vor pierde din capacitatea de luptă şi, oricum vor fi mai puţin numeroase decât cu un an în urmă. Un alt considerent, tot de natură militară, îl constituia starea avansată a vremii, care în timpul campaniei din 1443-1444, a fost unul din principalele obstacole în calea străpungerii Munţilor Balcani şi a determinat retragerea. Acum, dacă s-ar fi pornit din nou împotriva turcilor, se risca acelaşi lucru şi, cu toată schimbarea de rută, efectele anotimpului înaintat nu vor putea fi ocolite.
Pe lângă aceste aspecte de ordin militar, foarte puternice erau şi cele de ordin politic. Iancu ştia, din experienţă, că nu se poate conta prea mult pe ajutorul flotei promise de puterile apusene, că acestea erau divizate de interese opuse, temându-se unele de altele la fel cum se temeau şi de turci, că existau chiar state, cum ar fi Genova , gata să colaboreze cu sultanul pentru a-şi apăra poziţiile comerciale. De asemenea, el era conştient de faptul că nu va mai putea conta pe ajutorul lui Brancovici, despotul Serbiei, care, prin pacea din vara lui 1444, îşi recăpătase statul şi nu mai dorea să continue lupta, dar, în acelaşi timp, nu putea conta nici pe ajutorul Poloniei, în ciuda uniunii dinastice dintre această ţară şi Ungaria, în persoana lui Vladislav I al Ungariei şi al III-lea în Polonia . Mai mult, chiar marea nobilime maghiară, care-l îndemnase pe rege să rupă pacea, în momentul în care a trebuit să contribuie la luptă, a preferat să rămână deoparte. Dieta maghiară nu a aprobat expediţia din 1444 şi astfel regele nu a putut conta pe forţele ţării, ci numai pe ale sale proprii şi ale principalilor săi sprijinitori .
Această situaţie complexă, care făcea foarte puţin probabilă victoria unei expediţii antiotomane în acel moment, a constituit principalul argument pe care l-a folosit Iancu de Hunedoara pentru a-l convinge pe rege să încheie pacea cu turcii, dar el nu a mai reuşit să-l convingă să o şi respecte.
Vladislav I al Ungariei şi al III-lea al Poloniei era un rege tânăr, fără prea multă experienţă politică şi militară, supus la diferite influenţe şi presiuni şi tentat să dea frâu liber imboldurilor sale cavalereşti. După ce a ascultat şi aplicat sfaturile înţelepte ale voievodului transilvan, el a început să plece tot mai mult urechea la sfaturile celor care-l îndemnau să rupă pacea şi să-i atace pe turci. Printre aceştia un rol important l-au jucat ambasadorul veneţian Reguardati şi legatul papal, cardinalul Cesarini. Ultimul, pe lângă promisiunile de ajutor şi presiunile ideologice permanente, a reuşit să realizeze la Viena, la 21 mai 1444, un nou armistiţiu cu Frederic III de Habsburg, pe doi ani, obţinând astfel asigurarea spatelui pentru regele Ungariei dacă acesta ar fi plecat la luptă împotriva turcilor. La rândul său Vladislav I, în ciuda păcii de la Adrianopol şi a ratificării de la Seghedin, continua să-şi manifeste dorinţa de a lupta , iar la 4 august 1444 lansa un manifest în care îşi exprima hotărârea de a porni în acelaşi an contra turcilor, manifest semnat şi de Iancu de Hunedoara , care nu concepea să-şi părăsească regele prin încălcarea obligaţiilor sale feudale.
Această atitudine oscilantă a lui Vladislav I, mai ales în condiţiile în care informaţiile circulau cu dificultate, a făcut ca şi Veneţia, interesată de o eventuală campanie antiotomană, să adopte o atitudine de expectativă, de aşteptare a derulării evenimentelor. La 9 septembrie, Senatul a trimis instrucţiuni comandantului flotei veneţiene, Aloisio Loredano, în care-i cerea să se informeze asupra mişcărilor armatei cruciate şi, dacă aceasta ar înainta în Balcani, să-i sprijine acţiunea. În caz contrar, dacă pacea dintre Ungaria şi Imperiul otoman se va menţine, Republica nu avea de gând să ducă singură războiul, iar el trebuia să trimită sultanului un sol, asigurându-l de intenţiile paşnice ale dogelui şi Senatului şi aruncând întreaga răspundere a iniţiativei războiului asupra papei. Trebuia să ceară, de asemenea, întărirea tratatului de pace anterior, după care să se întoarcă cu flota la Veneţia . Evident că primind aceste instrucţiuni, Loredano a ezitat să adopte măsuri concrete. Abia la 9 noiembrie, deci numai cu o singură zi înainte de dezastru, el a primit ştirea că trupele cruciate au trecut Dunărea şi că trebuie să ia hotărârile care se impun . Era însă prea târziu pentru o măsură cât de cât eficientă care să împiedice înfrângerea creştinilor şi, totodată, anularea ultimei tentative serioase, cu sorţi de izbândă, de a-i scoate pe turci din Europa. Dar chiar şi fără această lipsă de coordonare, numărul mic al galerelor creştine, rezultat al unui optimism exagerat, nu ar fi reuşit, probabil, să blocheze Strâmtorile, mai ales în condiţiile în care trecerea oastei lui Murad II era asigurată de adevăraţi maeştri ai navigaţiei, de genovezi.
Dar, cu toată înfrângerea de la Varna şi cu toate oscilaţiile care i-au marcat atitudinea, Veneţia s-a angajat totuşi în luptă cu turcii şi, deşi aportul ei a fost destul de redus, a fost totuşi nevoie de încheierea unui nou tratat de pace între ea şi Imperiul otoman, în 1446, care să reaşeze lucrurile în situaţia anterioară anului 1444 .
În schimb, Alfons V de Aragon şi Neapole a simţit, probabil, o mare uşurare atunci când Veneţia, refuzând să accepte salvconductul pe care papa îl dăduse flotei aragonezo-napolitane de a-i străbate apele, i-a oferit pretextul cel mai nimerit pentru a-şi scuza inactivitatea în faţa lui Vladislav I . Dar refuzând de fapt să trimită ajutoarele promise, Alfons V nu înţelegea să renunţe şi la pretenţiile teritoriale, cu atât mai mult cu cât era convins că presiunile papalităţii, înflăcărarea cavalerească şi, în acelaşi timp, nechibzuinţa tânărului rege al Ungariei îl vor face pe acesta să rupă pacea abia încheiată cu turcii şi îl vor determina şi pe Iancu de Hunedoara să participe, în ciuda obiecţiilor sale întemeiate, la cruciadă.
Această convingere i-a fost întărită şi de informaţiile primite din partea lui Ciriaco d’Ancona care se afla, în toamna lui 1444, în capitala Imperiului bizantin. La Constantinopol, Ciriaco a putut să vadă scrisorile pe care Cesarini, Vladislav I şi Vlad Dracul le-au trimis împăratului Ioan VIII (1425-1448), scrisori prin care-l anunţau despre hotărârea lor de a începe cruciada, şi a reuşit să trimită copii după ele regelui aragonez, însoţite de o scrisoare a sa în care-i cerea să se alăture forţelor creştine . Iancu, deşi considera declanşarea unei astfel de campanii prematură şi sortită eşecului, nu putea să-l lase singur pe rege atât din motive care ţineau de onoarea sa de cavaler, cât şi datorită faptului că acesta era principalul lui sprijinitor politic, iar el însuşi luptase mult pentru a realiza uniunea dinastică polono-ungară pe care spera să o îndrepte atât împotriva Imperiului otoman, cât şi împotriva pretenţiilor Habsburgilor la tronul ungar.
Alfons V, departe de a urma îndemnul lui Ciriaco d’Ancona, nu a ezitat totuşi, să-i scrie lui Vladislav I, înainte de plecarea sa în campanie, arătându-i că are anumite drepturi ereditare asupra teritoriilor ce urmau a fi cucerite, mai exact asupra principatelor de Atena şi Patras , principate care, interesant de remarcat, la acea dată nici măcar nu se aflau sub dominaţie otomană şi, prin urmare, nu puteau deveni obiective ale unei cruciade. În acelaşi sens, Alfons V scria, la 27 noiembrie 1444, şi lui Constantin Paleologul Dragases, despotul de Mistra, care reuşise să obţină mai multe victorii împotriva turcilor , arătându-i care sunt drepturile sale la succesiunea Atenei şi cerându-i, totodată, să predea Atena, dacă o va cuceri, trimisului său, marchizul Giovanni de Gerace [66] . Aceste scrisori ale regelui aragonez ne dezvăluie, cu toată claritatea, care erau adevăratele intenţii ale politicii sale balcanice şi cât de departe de el se afla idealul de cruciadă.
Dezastrul de la Varna (10 noiembrie 1444) a dat o puternică lovitură luptei pentru libertate dusă de popoarele din sud-estul Europei, dar şi politicii expansioniste a lui Alfons V. Timp de câţiva ani, până în 1447, acesta nu a mai acordat, practic, nici un fel de atenţie Peninsulei Balcanice, cu toate că Iancu de Hunedoara, sprijinit de domnul Ţării Româneşti - Vlad Dracul (1436-1442; 1443-1447), şi de o flotă burgundo-papală condusă de Walerand de Wavrin şi de cardinalul veneţian Francesco Condulmer, a încercat, în 1445, este adevărat că fără succes, să reia ofensiva antiotomană prin cucerirea anumitor poziţii fortificate de-a lungul Dunării .

Surse: http://ro.wikipedia.org