Alexandru Cuza se trăgea dintr-o veche familie moldoveană din părţile Fălciului, ţinut de dealuri acoperite de păduri, vii şi fâneţe, care se întindea, în secolele XVI – XVIII de o parte şi de alta a Prutului, spre sud-est de ţinutul Iaşilor.

Ioan, care era tatăl lui Alexandru Cuza, a ocupat diferite dregătorii; a fost spătar şi ispravnic de Fălciu, în timpul domniei lui Ioniţă Sandu Sturza, apoi postelnic. Stăpânea, în ţinutul pe care-l administra, moşia Bărboşii, pe pârâul Moisiei, un afluent al Elanului. În afară de aceasta, care era moşie de baştină, mai avea, în acelaşi ţinut, şi o parte din moşia Delenii (Fălciu – n.r.), cumpărată de un înaintaş al său, precum şi moşia Bujorul. Nu departe de moşia Bărboşi, spre nord-est, în acelaşi ţinut al Fălciului, a existat, în veacul al XVII-lea, satul Silişteni, baştina unui alt vestit domn al Moldovei, Dimitrie Cantemir.

Mama lui Alexandru Cuza, Sultana, soţia lui Ioan, era născută Cozadini, dintr-o familie de origine greco-italiană, din Constantinopol, dar românizată: dovadă stă, între altele, faptul că Grigore Cozadini, fiul unui frate al Sultanei, deci vărul primar al lui Alexandru, a făcut parte dintre revoluţionarii moldoveni da la 1848. Sultana ştia limba greacă, de la ea a învăţat-o şi micul Cuza, copil fiind. Un frate al Sultanei, „bătrânul Cozadini”, trăia, în 1864, în strâmtoare la Therapia, pe malul european al Bosforului.

În istoriografia română există discuţii asupra locului naşterii lui Alexandru Cuza. A. D. Xenopol crede că Alexandru a văzut lumina zilei la Bârlad, în timp ce I. G. Valentineanu se pronunţă pentru Galaţi, iar Lucia Borş pentru Huşi. Dar ultimul cercetător în materie, N. Corivan, lasă această problemă nerezolvată. În ceea ce priveşte data naşterii, majoritatea cercetătorilor se pronunţă pentru 20 martie 1820. Acelaşi N. Corivan, relevând faptul că aceşti cercetători nu indică izvorul pe care se întemeiază, arată că diploma de bacalaureat dă ca dată a naşterii 12 septembrie 1818. Dar, cred că putem admite data de 20 martie 1820, ea aflându-se nu numai pe monumentul funerar al lui Cuza aşezat de Doamna Elena pe fostul mormânt de la Ruginoasa, dinafara bisericii, dar şi în Calendarul de Gotha, căruia-i fusese trimisă, la cerere, de însuşi cabinetul lui Cuza prin intermediul Ministerului de Afaceri Străine Român.

Alexandru Cuza a avut un frate, Dumitru, mort tânăr într-un accident de călărie, şi o soră Sultana – numele mamei – căsătorită cu Mihai Jora, un destoinic prefect de Roman (în timpul domniei cumnatului său).

Date despre copilăria lui Alexandru Cuza avem puţine. Ştim că a învăţat, până în 1831, în pensionul francez al lui Victor Cuenin (Cunin), la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva din viitorii săi colaboratori: Mihalache Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Eugen Alcaz, pe verii săi primari Nicolae, Ioan şi Panaite Docan, precum şi pe viitorul mare artist Matei Millo. E trimis apoi la Paris, unde îşi ia bacalaureatul în litere, diploma, iscălită de Francois Guizot, ministrul instrucţiunii publice, fiind din 8 decembrie 1835. Îl atrăgea medicina, dar spectacolul sălii de disecţie îl făcu să renunţe şi să se înscrie la drept. N-a isprăvit însă facultatea, dar a devenit, în schimb, membru al Societăţii economiştilor din Paris.

 

Cariera lui Cuza. Căsătoria sa.

 

Reîntors în ţară, el intră, ca atâţia tineri din vremea aceea, în armată, cu gradul de cadet (15 septembrie 1837). Nu rămase, însă, în cadrele ei decât până la 8 februarie 1840 când şi-a dat demisia (motivele demisiei acestuia nu sunt cunoscute). În 1843 îl găsim membru al judecătoriei ţinutului Covurlui; în această calitate, semnează la data de 17 iunie 1843, împreună cu C. Catargiu, un raport către logofeţia dreptăţii. Nici aici nu va rămâne însă multă vreme – în toamna anului 1845, între 20 septembrie şi 9 octombrie, îşi dă demisia şi din această slujbă.

Între timp, Alexandru Cuza se căsătorise, la 30 aprilie 1844, cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache şi a Ecaterinei, născută Sturdza. Elena a fost tot timpul o soţie atentă şi prevenitoare, ştiind mai târziu, în timpul domniei soţului, să-şi ascundă suferinţa provocată de inconstanţa acestuia. Fratele Elenei, Theodor Rosetti, viitorul prim ministru din 1888, a ocupat, sub Cuza, postul de prefect de Vaslui. Un alt frate al ei, Dimitrie Rosetti, a deţinut interimatul Ministerului de Culte şi Instrucţiune Publică în perioada 23 mai – 23 septembrie 1861, preşedinte de Consiliu în acea perioadă fiind Anastase Panu.

La 1848, Alexandru Cuza a fost în primele rânduri ale revoluţiei. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg ” , din Iaşi, la 27 martie 1848, cerând înfăptuirea de reforme. În întrunirea din casa lui Alexandru Mavrocordat la Copou, în seara de 29 martie, după ce s-a aflat că Mihai Sturdza nu vrea să accepte programul de reforme ce i se înfăţişase, Cuza, alături de Vasile Ghica şi C. Racliş, a preconizat înarmarea participanţilor la întrunire care să meargă a doua zi la domnie spre a cere înfăptuirea reformelor. Era prea târziu, însă. Mihai Sturdza, dispunând de oştirea din Iaşi, a dispus arestarea celor mai mulţi din fruntaşii mişcării şi, printre ei, şi pe Cuza. Închişi în cazarmă şi brutalizaţi – în această împrejurare capătă viitorul domn o rană la picior de care va suferi multă vreme – treisprezece dintre aceşti fruntaşi, inclusiv Cuza, au fost trimişi la Galaţi, având ca destinaţie Turcia. Dar în loc să ajungă la Galaţi, cu ajutorul marinarilor greci cumpăraţi de consulul englez local, s-au îndreptat spre Brăila, de unde cu paşapoarte austriece au ajuns în Transilvania.

Cuza participă astfel la marea întrunire de la Blaj, din 3/15 mai 1848, unde a văzut mulţimea ţăranilor veniţi din toate părţile Transilvaniei şi auzi cuvântul lui Simion Bărnuţiu şi Avram Iancu. De aici pleacă în Bucovina, unde a făcut parte, alături de Costache Negri, Petre Cazimir şi alţii, din Comitetul revoluţionar moldovean, constatat documentar încă de la începutul lunii iunie 1848. a făcut parte, de asemenea, din comitetul executiv al “Casei de bani” ce urmărea să strângă fonduri pentru revoluţie, atât în Bucovina, cât şi în Moldova. În noiembrie 1848 iscălea, alături de alţi refugiaţi moldoveni, în Bucovina, o declaraţie că nu înţeleg să ceară iertare lui Mihai Strurdza drept preţ al îngăduinţei de a se reîntoarce acasă.

Din cauza holerei care izbucnise în Bucovina, Alexandru Cuza pleacă la Viena, de aici la Paris, apoi la Constantinopol, de unde porni spre ţară, însoţind pe noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, om cu vederi mult mai liberale decât predecesorul său, Mihai Sturdza, şi, pe deasupra, partizan convins al Unirii. Ghica îl numeşte pe Cuza preşedinte al Judecătoriei Covrului, funcţie în care îl constatăm documentar la începutul lui octombrie 1849. În această calitate rămase până la 15 februarie 1851, când a fost numit director al Ministerului de Interne, dar nu rămase decât până la 1 octombrie 1851 când demisionă.

În toate funcţiile şi posturile ocupate, Cuza se remarcă printr-un respect desăvârşit al legii, printr-o cinste exemplară şi totodată, printr-o adâncă înţelegere faţă de ţărănime. Meritele sale ca judecător şi administrator au fost relevate, de altfel, în mod public, de către domn (Grigore Ghica) în două împrejurări: mai întâi prin ofisul inserat la 14 octombrie 1851, în care se subliniază „desăvârşita vrednicie şi râvna ce aţi arătat în tot cursul însărcinării Dvs (dumneavoastră – n.r.).”, apoi la 18 mai 1855 când, acordându-i lui Cuza rangul de vornic, arată că aceasta e o răsplată pentru serviciile aduse ca „prezident al judecătoriei ţinutului Covurlui şi pentru ale sale merite personale şi credinţa către Noi (popor – n.r.) şi Patrie ”. La 7 iunie 1856, Ghica îl numeşte pe vornicul A. Cuza în postul de pârcălab la oraşul şi portul Galaţi.

Dar în contextul intern şi internaţional existent la sfârşitul secolului, lucrurile se petrec foarte alert: la 8 iulie 1856 încetează domnia lui Grigore Ghica; în locul acestuia este numit – conform prevederilor Tratatului de la Paris – un caimacam, şi anume Theodor Balş (11/23 iulie 1856), care nu era favorabil Unirii şi îl demite pe Cuza din postul de pârcălab (19 septembrie 1856). Dar Balş moare şi locul îi este luat de alt caimacam, de altfel un alt adversar al Unirii – Nicolae Vogoride, care pentru a-l apropia pe Cuza îl numeşte din nou pârcălab la Galaţi (14/26 februarie 1857) şi îl reintegrează în cadrele armatei, la 16 martie, ca sublocotenent. Îl înaintează apoi, la 24 aprilie, locotenent, după patru zile (28 aprilie) îl face căpitan, iar după alte cinci zile (3 mai) maior. Era o înaintare cu totul în afara regulamentelor, excepţională, Vogoride crezând că şi-a asigurat în Cuza un devotat partizan al acestuia. S-a înşelat însă amarnic, deoarece acesta, om de caracter, nu înţelegea să renunţe la convingerile sale unioniste – pentru care militase în 1848 – de dragul unor avantaje materiale. Datorită faptului că A. Cuza nu îşi ascunsese nici de data aceasta părerile, rezultatul a fost îndepărtarea sa din Galaţi, tocmai în timpul alegerilor pentru Divanul ad-hoc, sub pretextul unor „osăbite lucrări la districtul Ismail şi Cahul “. La această măsură, Cuza răspunse, peste câteva zile, printr-o răsunătoare demisie în care înşira toate neregulile şi falsurile administraţiei în alcătuirea listelor electorale care urmăreau obţinerea, la alegeri, a unui rezultat antiunionist. Demisia făcu mare senzaţie atât în ţară cât şi în cercurile diplomatice şi a contribuit la hotărârea Puterilor garante să anuleze alegerile falsificate. La noua consultare electorală, unde unioniştii au obţinut o victorie zdrobitoare – din cei 83 de deputaţi numai 2 s-au pronunţat contra Unirii – Cuza a fost ales deputat al oraşului Galaţi. În Divanul ad-hoc, el nu a avut o activitate de prim plan; nu se considera orator şi de aceea nu a luat cuvântul spre a rosti un discurs în genul celor pronunţate de Kogălniceanu, Manolache Costache sau Negri. A sprijinit însă, în şedinţa din 29 octombrie 1857, propunerea de desfiinţare a privilegiilor, propunere ce a fost primită, de altfel, cu aclamaţii unanime. În discuţiile provocate de problema agrară, el votă, în şedinţa din 19 decembrie pentru propunerea lui Costache Negri de a se împroprietării ţăranii prin vinderea spre aceştia loturile cultivate de ei, contrar părerii majorităţii comitetului marilor proprietari care considerau că ţăranii sunt chiriaşi ai loturilor respective. Se poate afirma că, în şedinţele Divanului ad-hoc, Cuza a avut o atitudine progresistă, favorabilă ţărănimii, nesituându-se însă pe o poziţie radicală.

Faţă de succesul masiv obţinut de unionişti şi de faptul că Marile Puteri au admis, dacă nu în întregime, dar în majoritate revendicările acestora, caimacamul Vogoride îşi modifică atitudinea pe care o adoptase cu privire la Cuza, după demisia acestuia din postul de pârcălab. El îl avansă la gradul de colonel şi îl numi, la 12 septembrie 1858, ajutor al hatmanului miliţiei, post important în ierarhia militară.

 

Personalitatea lui A. Cuza

 

Căimăcămia de trei – Catargi, „Sturzea” şi Panu – ce urmează lui Vogoride, îl avansează, la rândul lor, pe Cuza, însărcinându-l, la 23 octombrie 1858, „şi cu îndeplinirea tuturor îndatoririlor prescrise de aşezământ “ ale postului de hatman. Cu alte cuvinte, până la numirea unui titular în acest post de conducere al armatei, Cuza îi ţine locul. Aşadar, în momentul alegerii sale ca domn, Cuza era comandantul întregii armate moldovene. Era un om popular; demisia sa răsunătoare din postul de pârcălab, într-un moment hotărâtor, îl făcuse cunoscut în întreaga ţară şi atrăsese asupra sa şi atenţia cercurilor diplomatice. Era un om simpatic şi inteligent, având replică promptă şi ascuţită. Nu era nici un ambiţios, doritor de a face, cu orice preţ, carieră şi nici nu umbrea pe ceilalţi prin mari însuşiri: de orator – ca Mihalache Kogălniceanu, de talent – ca Vasile Alecsandri, sau de prestigiu – ca Negri. I se cunoştea firea dezinteresată. Nu se folosise niciodată de slujbe spre a face, ca alţii, avere. Patriot şi cu idei largi, liberale, nu era însă un radical, cu idei extremiste. Aşa se explică de ce, atunci când, în întrunirea de la Costache Rolla, în seara zilei de 3 ianuarie, după diverse încercări nereuşite de a se pune de acord asupra unui candidat, se rosti numele lui Cuza, toată lumea a fost imediat de acord.

Este incontestabil faptul că succesul din 5 ianuarie 1859 a tras în cumpănă personalitatea lui Cuza, reprezentativă pentru noile idei şi sentimente care frământau societatea românească şi, în acelaşi timp, fără a avea trăsături de evidentă superioritate care, adesea, sunt o piedică în realizarea unui acord unanim.

Având în vedere că activitatea domnului Alexandru Cuza este dezbătută, iar realizările sale sunt studiate în cărţile de istorie, mă voi opri spre a trage nişte ultime concluzii despre activitatea sa şi mă voi axa mai ales pe ultima perioadă a vieţii acestuia, respectiv motivele, cauzele şi abdicarea acestuia.

Cuza a arătat de foarte multe ori că socoteşte tronul numai ca un depozit sacru, deci că este gata să renunţe la el. Desigur, mobilul principal care a stat la baza acestor declaraţii dezinteresate a fost patriotismul său, patriotism care-i determinase şi justificase toate acţiunile de până atunci. Cuza a contribuit în mod esenţial la realizarea majorităţii dezideratelor exprimate în divanurile ad-hoc; asigurase Unirea Principatelor, mai întâi prin persoana sa, prin dubla alegere, apoi prin recunoaşterea de către Puterile garante a unirii definitive; rezolvase, împreună cu primul său sfetnic, Mihail Kogălniceanu, problema mânăstirilor închinate, care se dezbătea de decenii, prin secularizarea bunurilor lor; dăduse, cu acelaşi sfetnic, o bază incomparabil mai largă vieţii politice prin noua lege electorală care asigura drept de vot unei mase de cetăţeni de aproape 100 de ori mai mare decât cea din trecut; şi nu în ultimul rând, legea agrară – una dintre cele mai mari realizări ale vieţii politice şi reformei în acel timp – suprimase claca şi împroprietărise pe ţărani, dându-le nu numai o bucată de pământ, dar şi sentimentul demnităţii şi independenţei lor. Mai rămăsese de realizat unul singur din dezideratele divanurile ad-hoc: acela care privea ocuparea tronului de către un principe străin, menit, în concepţia vremii, să împiedice luptele interne pentru puterea supremă. Evident, împlinirea acestui ultim deziderat implica retragerea lui Cuza.

La mobilul principal – patriotismul – se vor adăuga şi alte mobile secundare. Oboseala: de şapte ani lupta necontenit n8u numai împotriva conservatorilor – boierii moşieri care, egoişti şi îndărătnici, ar fi vrut ca totul să rămână neschimbat spre a continua să se bucure de puterea economică şi politică limitată de care dispuneau - , dar şi împotriva radicalilor care, teoreticieni şi flămânzi de putere, împingeau la schimbări rapide, fără o cercetare temeinică a realităţii româneşti. Un alt mobil îl reprezenta greutatea de a găsi administratori destoinici care să rezolve criza financiară, care luase în ultimul timp aspecte grave. În sfârşit, trebuie ţinut seama şi de starea sănătăţii: Cuza suferea de astmă la care s-au adăugat, de câţiva ani, şi tulburări ale ficatului, maladie.

 

11/23 februarie 1866

 

Recepţie la casa lui C. A. Rosetti care durează toată noaptea. Luminile ard toată noaptea. Prefectul Poliţiei Capitalei, Beldiman, este antrenat la un joc de cărţi şi lăsat să câştige spre a i se distrage atenţia. Mult după miezul nopţii, trupe din Regimentul 7 de linie şi două baterii de artilerie se îndreaptă spre palat. Aici, garda, cumpărată de complotişti, comandată de maiorul Lecca, îi aştepta. Un grup de ofiţeri şi de civili intră în clădire, ajung la uşa încăperii în care dormea Cuza, o forţează şi pătrund înăuntru. Cuza nu se opune, deşi avea pistoalele la îndemână, şi când grupul de ofiţeri, cu revolvere în mâini, îi cer să abdice şi-i prezintă documentul respectiv, el îl iscăleşte, pe spatele unuia dintre complotişti – căpitanul Pilat. Acest decret avea următorul cuprins: “ Noi Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunei, depun astăzi 11/23 fevruarie 1866 cârma guvernului în mâna unei locotenenţi domneşti şi a ministerului ales de popor “.

După semnarea actului de abdicare – fapt ce s-a petrecut la orele 5 dimineaţa, Cuza, îmbrăcat în haine civile a fost scos din palat, trecând printre două rânduri de soldaţi întorşi cu spatele spre a nu-l vedea pe fostul domn – aşa de mare era teama de o eventuală reacţie a ostaşilor – suit într-o trăsură cu coşul ridicat şi dus la casa lui Constantin Ciocârlan. Îndată ce Cuza părăsi palatul, prima grijă a complotiştilor a fost să sechestreze arhiva care se găsea într-unul din apartamentele palatului. Doamnei Elena i se dădu îngăduinţa să rămână în palat; ea preferă însă, pentru câteva zile, până la plecarea din ţară, să locuiască în casa soţilor Davila.

La 13/25 februarie, Cuza care fusese, între timp, strămutat la Cotroceni, trimite de aici o scrisoare generalului Nicolae Golescu, arătându-i – ca urmare a spuselor căpitanului Pilat că va fi liber a călători în siguranţă până la frontiera României, dacă declară că nu va face şi nici nu va aproba “vreo cugetare în contra ordinei de faţă ” – că „în împrejurările de faţă orice român, sub orice împrejurare fie, ce nu concură spre dobândirea obştescului ţel adică principiul proclamat de corpurile statului este trădătoriu către naţie. Să trăiască România! ”.

În momentul când a plecat de la Cotroceni, tot noaptea – era de faţă locotenenţa domnească şi întreg guvernul – Cuza a găsit, în patriotismul său, puterea de a face următoarea urare: „ Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine „ şi a încheiat prin cuvintele:” Să trăiască România! ”.

 

Ultimii ani ai vieţii…

 

După un scurt popas la Braşov, Cuza a plecat mai departe spre Viena, unde ziarele din dimineaţa zilei de 3 martie îi anunţau sosirea. Ziarele franceze arătau că de la Viena, principele, însoţit de familia sa, se va duce la Paris spre a se stabili acolo. Cuza nu se va stabili însă definitiv la Paris, ci va prefera împrejurimile Vienei, unde va achiziţiona o proprietate la Dobling, în 1867. în tot timpul cât a stat în străinătate, Cuza a păstrat legătura strânsă cu Baligot de Beyne, fostul său şef de cabinet, care s-a dovedit o fire leală şi devotată.

În mai 1873, Cuza se afla la Heidelberg, în Germania. Starea sănătăţii sale nu era e natură să lase a se prevedea un sfârşit apropiat. Se produse însă, brusc, o boală de inimă ale cărei efecte surprinseseră pe medicii cei mai experimentaţi. Toate îngrijirile au fost, din nefericire, zadarnice: la ora unu şi jumătate noaptea, pe data de 15 mai 1873, inima sa, obosită, înceta să mai bată. Pierea astfel, departe de ţară, unul dintre cei mai mari fii ai ei, unul din cei care contribuiseră mai mult la înălţarea şi întărirea patriei, la ridicarea şi luminarea poporului. Trupul, îmbălsămat, a fost adus la Ruginoasa. De-a lungul liniei ferate, de la intrarea în ţară, se strânseseră zeci de mii de ţărani, veniţi de la mari depărtări să mai vadă odată pe cel care le dăduse pământ, făcându-i să se simtă oameni liberi şi cetăţeni. Când trenul mortuar se opri în gara Ruginoasa, o mulţime imensă era de faţă. Sicriul, de metal. A fost coborât din vagon de şase ţărani care îl purtară în biserică. După slujba înmormântării, oficiată de un mare sobor de preoţi, rosti Mihail Kogălniceanu cuvântul de despărţire. Arătând că Alexandru Ioan Cuza a simbolizat “ renaşterea României ” şi „ conştiinţa naţională ”, că „ şi-a ţinut întotdeauna cuvântul ”, că „ era gata a-şi sacrifica tronul, persoana sa, numai să-şi apere ţara de orice pericol ”, că numele lui e binecuvântat de „ trei milioane de locuitori pe care i-a făcut cetăţeni ”. Credinciosul său sfetnic a afirmat că „ nu greşalele lui l-au răsturnat (pe Cuza), ci faptele [lui] cele mari ”. Aceste fapte mari „ sunt nepieritoare ”; ele „ opresc chiar moartea ”. „ Alexandru Ioan I nu poate să moară ”; o dovedesc „ lacrimile unui popor întreg, lacrimi ce se varsă de oriunde se vorbeşte româneşte ”… „ Veşnica lui amintire … nu se va şterge din inimile noastre şi ale fiilor noştri; şi cât va avea ţara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină… va fi aceea a lui Alexandru Ioan I ”.

În jalea mulţimii, trupul a fost coborât apoi în mormânt; după şapte ani, rămăşiţele pământeşti fură strămutate în cavoul din interiorul bisericii; astăzi, ele se odihnesc în biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi unde au fost aduse în timpul celui de-al doilea război mondial.

Desigur că amintirea recunoscătoare a poporului român va face ca după restaurarea palatului domnesc de aici (Ruginoasa), ruinat în timpul războiului, locul de veşnică odihnă să fie tot la Ruginoasa, unde marele domn a avut singurele răstimpuri de linişte şi de destindere în cei şapte ani de încordare şi creaţie.

 

Judecata asupra vieţii şi operei lui Alexandru Ioan Cuza se poate face astăzi fără ură sau părtinire. A pierit ura celor loviţi de marile reforme din timpul domniei lui, s-au potolit patimile; nu este nevoie nici de părtinire, căci faptele vorbesc de la sine şi-i proclamă meritele. În 1881, la 25 mai Zoe Sturdza, sora lui Costache Negri, scriind la Paris lui Baligot de Bezne afirma: „ Principele Cuza va avea întotdeauna o pagină strălucitoare în istoria ţării sale. Căci dacă omul a avut slăbiciuni inerente sărmanei noastre naturi umane, suveranul a fost întotdeauna integru şi pătruns de cel mai mare patriotism. ”. ne însuşim această judecată şi adăugăm că patriotismul nu numai că i-a arătat teoretic lui Cuza măsurile ce trebuiau luate spre ridicarea nivelului material, politic şi cultural al poporului, dar i-au dat şi puterea sufletească necesară pentru a decide şi pune în practică aceste măsuri, luptând împotriva unei opoziţii îndârjite şi asumându-şi riscurile unei asemenea acţiuni. Cuza a fost, în fond, un mare revoluţionar al poporului român; a urmărit statornic îndeplinirea programul revoluţiei de la 1848 şi a contribuit în chip esenţial la îndeplinirea unor puncte importante ale acestui program.

A binemeritat astfel de la patrie; numele lui va rămâne înscris cu aur în cartea istoriei poporului nostru, alături de numele marilor voievozi şi domni ai lui.

[Sus]