Din secolul al XI-lea românii sunt tot mai insistent menţionaţi şi în alte izvoare narative. În tratatul Podoaba istoriilor, al geografului persan Gardizi, românii sunt constataţi între Dunăre şi „un munte mare”, care poate fi identificat cu Munţii Carpaţi. Tot în secolul XI, Ana Camnena, în „Alexanda” pomeneşte despre formaţiunile politice conduse de Thatos, Seslav şi Satza, care contribuie la apărarea themei Paradunavan şi Bulgaria, dar aelaşi izvor narativ menţionează şi un fruntaş al vlahilor, în anul 1094, pe Pudilă. Pentru secolele X şi XI un alt izvor istoric important, „Legenda Sfântului Gerard”, vorbeşte despre două formaţiuni politice: în Transilvania („Ţară întinsă şi prosperă”), formaţiune condusă de Geula cel Tânăr şi în Banat voievodatul lui Ahtum.
În secolul XII istoricul bizantin Ioan Kynnamos, care străbate teritoriul românilor nord-dunăreni, scrie în cronica sa despre aceştia: „se zice că sunt veniţi demult din Italia”.

Înapoi

Românii sunt menţionaţi în cronicele şi diplomele bizantine în timpul celui de-al doilea Impreiu româno-bulgar, în corespondenţa dintre Ioniţă cel Fruos (1196-1207) şi papă, unde originea latină a românilor constituie o idee centrală. Ştiri despre români apar şi în cronicile ruseşti, Povestea anilor care au trecut, şi chiar în Cântecul Nibelungilor, care datează din jurul anilor 1200, în Cântecul lui Roland, etc. Documentele papale sau cele emise de cancelaria Ungariei amintesc de „Ţara Bolohovenilor, ŢaraBrotnicilor şi Câmpul lui Dragoş”, iar Cronica lui Ioan de la Târnave aminteşte despre Bogdan în Moldova. Succesul bătăliei de la o posadă din 9-12 noiembrie 1330, a lui Basarb I împotriva regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, apare într-unul din izvoarele secolului al XIV-lea, „Cronica pictată de la Viena” Informaţii istorice despre românii de la nord de Dunăre se găsesc în Cronica notarului anonim al regelui Ungariei Bela al III-lea, Gesta Hungarorum, (Faptele ungurilor), ce foloseşte izvoare mai vechi.

Înainte