Stefan cel Mare

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cetatea Suceava

DOMNIA

Termenii de voievod şi voievodat ca formă de organizare politică românească, se constată în toate Ţările Romnâne. Voievodul şi-a exercitat, la început în Transilvania, o autoritate teritorială asupra a şapte comitate: solnocul Interior, Dăbâca, Cluj, Turda, Târnava, Alba şi Hunedoara. Regalitatea încearcă să limiteze puterea voievodului, recunoscând pentru saşi şi secui o organizare aparte. Voievodul avea atribuţii administrative, judiciare şi militare, îşi alegea singur subalternii, dintre oamenii apropiaţi lui, îndeobşte aflaţi în serviciul său personal. Voievodul Transilvaniei îşi organizează o cancelarie, cu o anumită stabilitate, începând din a doua jumătate a sec. al XIV-lea. Un rol important l-a avut voievodul, care, adeseori, în lipsa voievosului, conducea treburile publice.
În Ţara Românească şi Moldova instituţia centrală, domnia, se exrecita ded către un mare voievod şi domn. Domn (dominus) însemna stăpânul ţării, iar voievod, însemna conducătorul oştilor. Considerat stăpân al ţării întregi, domnul avea atribuţii executive, judecătoreşti, legislative şi militare.
Titlul de domn, aşa cum apare el în documentele emise de cancelaria domnească, exprimă atributele domniei. Bunăoară, titlul lui Vladislav-Vlaicu, din Ţara Românească: "Io Vladislav, mare voievod, domn şi singur stăpânitor a toată Ungrovalahia".
El era conducătorul suprem al armatei, era judecător suprem, avea dreptul de a emite hrisoave, actele de proprietate. Aceste atribuţii ale domnului aveau adeziunea marilor feudali, reprezentanţi în sfatul domnesc.

Biserica


Una din instituţiile importante în evul mediu a fost biserica. În opera de consolidare a statului şi a independenţei sale, instiruţia ecleziastică a sprijinit domnia. După întemeierea statului ,edieval domnia organizează mitropoliile, prin acre se legitimează statul medievale de sine stătător. În ultimele decenii ale sec. al XIV-lea apare şi în Transilvania o ierarhie superioară ortodoxă. Religia ortodoxă a constituit un element de unitate şi solidaritate, Ortodoxia fiind religia românilor din toate cele trei ţări române. Biserica şi religia ortodoxă au suferit în evul mediu presiunea continuă a catolicismului îndreptate împotriva românilor. În Transilvania, pe lângă religia ortodoxă a românilor, Biserica catolică a reprezentat o forţă politică ce sprijinea stările privilegiate. Epsicopiile romană catolice de la Alba Iulia şi Oradea sunt importante centre culturale. Din secolul al XVI -lea apar religiile: reformate, luterană, calvină şi unitariană. La sfârşitul secoluluzi, în vremea lui Mihai Viteazul, se organizează la Alba Iulia Mitropolia Ardealului, în 1539 în Ţara Românească, în Moldova fiind recunoscută în 1401 de Patriarhia din Bizanţ.
Sus

Sfatul domnesc

În vremea lui Mircea cel Bătrân şi a lui Alexandru cel Bun organizarea politică şi administrativă a ţării ne apare pe deeplin conturată. Marele voievod domneşte având asentimentul Sfatului domnesc, alcătuit la început din marii boieri, apoi treptat, numai din boieri cu dregătorie. Cei mai însemnaţi dregători au fost: vornicul (palatinul), conducătorul curţii domenşti, logofătul (cancelarul), vistierul (Tezaurarul), care ţinea socotelile domniei, spătarul (purtătorul de spadă). În Ţara Românească, banul Olteniei era cea mai de seamă demnitate, urmând imediat după domn, iar în Moldova portarul Sucevei. Se poate observa că în Ţara Românească şi Moldova sunt, în linii mari, aceleaşi dregătorii din societatea medievală apuseană. Ele sunt similare şi în Transilvania, exprimâjnd o evoluţie unitară a civiliţiei noastre.
Sus

Adunarea tarii

O instituţie importantă în evul emdiu a fost marea adunare a ţării, compusă din reprezentanţii stărilor privilegiate. Ea avea atribuţii politice, alegerea domnilor, aprobarea măsurilor sociale şi fiscale, ratificarea tratatelor de pace şi de vasalitate. Adunările se convocau cu participarea întregii boierimi,a clerului, a oştenilor din satele privilegiate şi, uneori a orăşenilor, Adunările stărilor din Moldova şi Ţara Românească se precizează în sec XV şi XVI. Adunările n-au devenit o instituţie permanentă, ci se întruneau numai în cazuri excepţionale. În Transilvania, adunările obşteşti (congregaţii generale) erau adunări cu caracter judiciar, dar care se interesau şi de probleme economice şi administrative sau chiar legislative. Duppă răscoala de la Bobâlna apar congregaţiile generale ale nobilimii, prima întrunită chiar în 1437, la care participă nobilii şi păturile înstărite ale saşilor şi secuilor, dedenumite "stări" sau "naţiuni" politice care întruneau păturile privilegiate. Dacă al congregaţii participau şi cnezii şi nobilii români, treptat ei sunt eliminaţi astfel că adunările exprimă numai interesele celor trei stări sau anţiuni privilegiate. Aceste congregaţii sunt o formă premergătoare a dietelor din sec. al XVI-lea. Tot în Transilvania, în condiţiile organizării specifice a saşilor şi secuilor, constatăm congregaţiile şi adunările scaunelor săseşti şi secuieşti, amândouă cu atribuţii judiciare.
Sus

Organizarea administrativa si judiciara

Teritoriul ţării noastre a cunsocut în epoca medievală o diversitate ded organisme administrative. Astfel, în Transilvania, unităţile administrativ-teritoriale la români se numeau districte. Cele mai multe districte româneşti se aflau în Ţara Haţegului, în Banat, unde s-a păstrat străvechea organizare socială şi instituţională românească. Districtele dispuneau de o largă autonomie judiciară.
Alături de districte se constată existenţa aorganizării scăunale la secui şi saşi, nume care smenifică scaunul de judecată. În teritoriul seccuiesc erau şapte scaune, cu atribuţii judiciare şi militare, peste care se ssuprapuneau autioritatea unui comite, numit de rege din rândul nobilimii maghiaer. Organizarea saşilor în scaune era asemănătoare cu districtelor româneşti şi scaunelor săcuieşti. Scaunele aveau aceleaşi atribuţii judiciare şi administrrative fiscale. La saşi vom găsi însă şi districte, districtele Braşovului şi Bistriţei. Treptat, la saşi s-a conturat, pe baza adunării celor 7 scaune, o adunare teritorială şi politică nunmită "Universiatea saşilor", ce se va dezvolta mai cu seamă în sec. al XVI-lea. Comitatele, vechi organizaţii ale cetăţilor şi domeniilor feudale regale, se transformă în secolul al XIII-lea în organisme nobiliare. În fruntea lor se află comitele sau locţiitorul său, vicecomitele
Organizarea administrativă a Şării Româneşti se întemeiază pe curteni, adică slujitorii curţii domenşti, care aduceau la îndeplinire poruncile domneşti. Teritoriul Moldovei era împărţit în ţinuturi, iar al Ţării Româneşti în judeţe, care ăşi aveau originea în organizarea obştilor. Judeţele şi ţinuturile aveau în fruntea lor un reprezentatnt al domniei cu atribuţii administrtaive, judiciare şi financiare.
Un loc aparte l-a avut organizarea oraşelor. În Transilvania acestea se bucurau de autonomie, cu drept de autocârmuire, putând să-şi aleagă organele de conducere: sfatul orăşenesc, compus din 12 juraţi, de obicei oameni cu avere, având în fruntea lui un jude. Judele era, de regulă, şi reprezentantul regelui. Oraşul era condus de burgermeister (magister civium) . În Moldova şi Ţara Românească conducerea orăşenească o exercita un şoltuz şi respectiv, judeţ, ajutaţi de 12 pârgari, sub controlul reprezentantului domniei- vornicul sau pîrcălabul de târg. Conducerea orăşenească avea şi ea atribuţii largi.

În sec. al XIV-lea şi al XV-lea, deşi dăinuiau vechile obiceiuri judiciare, dreptul românesc, etc., locul lor tindee să fie luat dee legiuirile feudale elaborate de stat. Instanţele feudale au fost: cea seniorială, exercitată de feudal asupra ţăranului, apoi a comitatului, cea voievodală şi cea regală.
În Ţara Românească şi Moldova, constatăm acelaşi vechi drept românesc, "obiceiul ţării noastre ", "legea românească ", peste care se suprapune jurisdicţia feudală, exercitată de boier, adeseori dregător domnesc. Judeecătorul suprem al ţării era domnul, singura care pronunţa pedepse capitale. Ţăranii liberi erau supuşi judecăţii dregătorilor domneşti şi a obştii. Şi în Ţara Românească şi în Moldova, din sec. al XV-lea, începe să se apeleze la legiuirile scrise, cu prevederi penale şi civile de origine bizantină.
Cu sec. al XVI-lea, în Transilvania, după răscoala lui Gheorghe Doja, pe baza hotărârilor dietei, apare Tripartitul lui Verboczy (colecţie ded legi tipărită ) având un pronunţat caracter feudal. Cultura juridică a saşilor este ilustrată de publicarea unei lucrări juridice intitulată Statua iurium municipalium soxonum in Transilvania (1583) .
Sus

Armata

În Transilvania, ca şi în Ţara Românescă şi în Moldova, voievodul avea, printre atributele sale, şi pe acela dede comandant militar. Oastea chemată la luptă era alcătuită din trupe strânse de comitate, din steagurile marilor nobili şi ale episcopului Transilvaniei, din cetele boiereşti în Ţara Românească şi Moldova. Un rol important în Transilvania au avut, până în sec. al XVI-lea cnezii şi voievozii români, care au constituit o forţă militară importantă a armatei lui Iancu de Hunedoara împotriva turcilor. În Ţara Românească şi Moldova, alături de cetele boiereşti şi oastea domnească, depinzând direct de voievodul ţării, era chemată la luptă şi ţărănimea liberă, răzeşii şi moşenii, oastea târgoveţilor. Încecpând cu vremea lui Mircea ceel Bătrân, şi mai cu seamă în timpul lui Ştefan cel Mare, ţăranii participă constant la oaste. În aceste vremuri, un loc important l-a avut oastea de călăreţi, dotată cu armamentul specific societăţii medievale.
Nevoia ded apărare a determinat construirea cetăţilor ded margine şi din interior, care constiuiau un adevărat sistem defensiv: Hotin, Cetatea Albă, Cetatea Neamţului, Suceava, Roman, etc.
Sus

 

Web www.istoriaro.3x.ro